Doamne tu şti că noi întotdeauna ne dorim ce nu avem. Acum vrem să mai şi râdem. Ştim că-i greu, dar asta ne dorim. Dar cum putem face acest lucru când ţara întreagă a ajuns… de râsul lumii. Dascălii s-au lăsat manipulaţi amăgindu-se singuri. Alţii au făcut multe legi care nu se vor aplica niciodată. Toată viaţa am fost cotizant la o pensie de ruşine, mi-au mai luat bani încă 47 de ani pentru o pensie suplimentară. Au avut grijă ca toate veniturile să-mi fie impozitate. Îndiferent unde erai „afiliat” ai cotizat cu 2%. Acuma să-mi tragă impozit un milion din pensia oferită. Nu aud pe nimeni să râdă! De fapt pentru a râde ai nevoie şi de o anumită stare sufletească neapăsată de greutăţi, boale şi necazuri, fenomene care în ultimul timp sunt pasări rare. Nu mai suntem nici noi ca altădată, când fără a scoate o vorbă, o jumătate de oră am făcut să râdă o masă întreagă la nuntă şi încă nimeni nu băuse nimic.
Cine are sau a avut o căsnicie, în care şi-a respectat consoarta şi pe el însuşi, cunoaşte faptul că soţul are obligaţia zilnică de-ai fura un zâmbet soţiei, lucru care trece deasupra tuturor inavertenţelor din acea zi şi este ca un zid protector deasupra căsniciei.
Dar puţini sunt cei care pot trece peste orgoliul personal şi „se fac de toată nimica” în faţa consoartei. Le este peste mână, le spulberă comoditatea şi mai ales este greu să-şi provoace inteligenţa, dacă o are, să rezolve problema zâmbetului femeii sale, zâmbet care trebuie să recunoaştem că nu este o afacere uşoară de realizat de la o femeie obosită, poate indispusă, la finele unei zile. De fapt, după câte aţi mai auzit la multe din lansările de cărţi, când autorul spunea că: soţia i-a fost primul şi cel mai drastic critic. Cu toate că sunt o excepţie soţii care sunt ambii scriitori, reiese că acea persoană, soţia, când face acest lucru se ridică la nivelul creaţiei respective şi merită aprecierea noastră. Trecem peste aceia care n-au scris niciodată de teama criticii soţiei, deoarece se ştie că în scriitură ne folosim de minte şi de suflet într-un grad apreciabil. Tot ce înseamnă intelect şi spirit în acel om, aflăm în scrierea sa. Mai bună judecată a unui om ca propria-i scriitură nu există. Şi dacă i-o vede soţia el nedorind acest lucru?
A te apuca să faci oamenii să râdă, în aceste timpuri, în care „râde hârb de oală spartă” şi asta fără a exagera câtuşi de puţin, când, lăsând la o parte „pensionarii parlamentari” pe care-l complectează un guvern cu miniştrii care au porecle frumoase:”Ambaburica” şi nume urâte: „Hârdău”. Cândva matematica era materia Nr.1 în şcoli, apoi, cu sprijinul părinţilor şi a foştilor elevi, matematica a trecut atât de mult în umbră încât un ministru al învăţământului nu mai ştia număra steluţele de pe Steagul Europei, examen dat în râsul copiilor. Nu putem spune că primul ministru nu s-a orientat şi a reabilitat acest sector. A schimbat ministrul care nu ştia număra pânâ la 20 cu altul prin care matematica va avea un strălucit viitor. De astăzi ministru dascălilor este Anton la pătrat. Nici nu s-a instalat bine, că profesorii de muzică şi l-au arondat: Nu-i Anton la pătrat, ci este Anton…şi ecoul lui Anton, ceea ce poate presupune altceva decât că aparţine de muzică. Realiştii, profesorii de la materiile reale i-au avertizat că este inginer şi va ştii roti atât e mult compasul cât şi excelul ori cărui calculator ca să-i iasă toate bune în favoarea lui.
Circu-i abea la început. Ce-i cu salariile legiferate, dar pe care nu le vor avea în veci, pe banii lor, defilează, chiar dacă nu sărbătorim nimic. Ar defila şi guvernanţii dar cum să ieşi în stradă când îţi tremură ciucurii nu se face, apoi ei ar face ori ce numai să se vadă iar aleşi. Tabăra opusă psd-iştii au făcut ori ce ca să falimenteze acest guvern, cu salarile de ei „împinse” au speranţa că vor fi aleşi. Ce nu se poate uita uşor ce-a mai odioasă insultă care a primit-o învăţământul din tabăra lui Năstase a venit. Domnia sa şi-a permis să jignească ÎNTREGUL CORP PROFESIONAL DIN ROMÂNIA atribuindu-le denumirea de handicapaţi.
Deunăzii s-a discutat pe marginea unor proze umoristice. Cineva competent spunea că în aceste scrieri trebuie incluse figuri de stil, calambururi, metafore, cu alte cuvinte să se folosească la maximul posibilităţile Limbii Române. Este absolut necesar acest lucru. E foarte adevărat dar viaţa politică este atât de egoistă că nu pierde nici-un rând în faţa nimănui decum… Un lucru pe care puţine persoane-l cunosc, proza umoristică este scrisă numai de suflete triste. Aţi văzut cum stăm cu râsul scris, problema adevărată va fi pe cine ve-ţi vota luna ce vine, ca România să nu fie ţară de batjocură?

În viaţă nu întotdeauna lucrurile se potrivesc cum le-am dori. La ultima şedinţă mi-am făcut planul că pot folosi şi altă rută pentru a ajunge la cenaclu. M-am suit în autobuz şi la urcare n-am avut probleme. Când să cobor în staţie, cineva uriaş, uriaş doar după mărimea capului, mare domnule şi negru, că din autobuz nu se vedea mai mult, mă aştepta în staţie. Mi s-a strâns inima, ştiam de la mama sau de la Ion Creangă că:” de omul negru, şi cu osebire de cel roş să te fereşti”. Cu gândurile acestea cobor din autobuz şi mă dumiresc că de fapt este un afiş electoral, al unui consilier judeţean care a stat patru luni ca şi consilier, s-a plictisit şi vrea să fie ditamai senator al României, el care n-a făcut nimic pentru nimeni. M-am apropiat de afişul persoanei grizonate dar cu părul proaspăt vopsit şi recunosc că numai jumătatea lui „de sus” era mai mare ca mine întreg. Mă gândesc că le fac capurile mari pe aceste afişe să ne impresioneze. Picioarele lor pe cine-i interesează că au platfus sau bătături ori poate este cracoş şi-i put. Am plecat de lângă „tovarăşul afiş” şi mă gândeam câtă lipsă de respect pot avea unii care n-au pus o ceapă în urbea noastră şi ne pretind să-i facem senatori. Domnul acela din „jumătatea de sus”, nu crede că ori ce cetăţean al acestei urbe, poate cere acest lucru, nu numai „celui din afiş” i se cuvin voturile noastre, dar cetăţenii oneşti n-au ajuns încă la neruşinarea lui.
În spatele bibliotecii văd un om într-o postură arhicunoscută, a elevului care a fost dat afară de la ore. Aşa stătea Ţâncaş la cei 65 de ani, fumând. Mă uit la ceas trecuse cu două minute de ora 16, ar fi trebuit să fie în Sală deja. Uşa era larg deschisă, lumea relaxată era în aşteptare. Întreb pe unul pe altul, ce s-a schimbat aici? Doamna Găinariu mă lămureşte: Domnul Şiman şi-a uitat acasă un vas pe foc şi a plecat în grabă să stingă focul. Nici-o legătură cu Prometeu ăla care împărţea focul. Bine dar lucrările cenaclului puteau continua şi în acest caz şi atunci de ce nu se lucrează? – Păi, spunea doamna Găinariu, ne-a dat o temă cu GREVA. – Da şi. – Ne-am decis şi noi să facem grevă, la tema grevă. Pe scări apare domnul Şiman care ne asigură că totul e în ordine acasă, mai puţin vasul. Dânsul ne cere epigramele. Niciodată nu s-au făcut la un concurs cu o viteză mai mare, ca acum, epigrame. Ne-am prezentat fiecare „operele” şi cu puţină bunăvoinţă şi o mână de ajutor au devenit publicabile. S-a ascutat şi „raportul” şefului privitor la tehnoredactările ce le are în lucru. Se pare că noi nu reuşim să-i aducem materiale suficiente pentru ai forţa ritmul. Proiectele sunt frumoase şi chiar cei care au mai uitat câteva epigrame de completat, o vor face-o în timp util. Am lucrat ca o adevărată echipă în aşa fel că s-au epuizat toate punctele propuse de realizat de către domnul Bud cu-n sfert de oră mai devreme.Şi atunci ce mai aşteptăm…

Cam mulţi ca în tot Centrul Vechi. Deci fuga înapoi la mult bârfitul Butoiaş la următoarea şedinţă. De început însă…nu ştiu cum a început deoarece am fost la designerul care-mi făcea coperta cărţii ce urmează s-o scot peste câtîva vreme, şi cum am dorit mult să cer şi părerea membrilor Cenaclului Epigramiştilor la acea lucrare, de la designer cu dischetele am fugit acasă, la propriu, am listat în grabă un afiş cu desenul copertei, pe care grăbit să ajung la cenaclu, l-am lăsat acasă. Mi-am adus aminte în Staţia de autobuz. Mi-am văzut de drum. Eram în criză de timp, aşa că am considerat că de mă dau jos din autobuz din Centrul Nou, până ar face roata autobuzul cu mine în el, eu pe jos câştig câţiva zeci de metri înspre ţinta noastră Butoiaşul, unde intru ca o pală de vânt nestăpânită, ca să văd că “masa noastră-i” neocupată. Chelnerul, deja persoană familiară cenacliştilor, convins de loialitatea noastră faţă de localul lor, îmi zice:”Poate nu-i Joi Domnule?”, ce înseamnă încrederea în oameni. Decât să ne învinovăţească pe noi că am întârziat, mai bine schimbă calendarul. Îl conving că-i joi deorece ieri s-au desfăşurat meciurile din Cupa Europeană, deci e joi! Atunci îmi sare fisa de schimbarea localului propusă de Şiman, operaţie de care se pomeneşte şi la începuturile acestei epistole. Mi-am luat “picioarele la spinare”, cu gândul că “picioarele Monică-i” poate au alt regim de fincţionare, nu ca ale mele şi în sfârşit, mă văd cu multdoriţii membrii ai “Spinului” la localul cu nume de damă. Aici nu ştiu dacă chiar mirosea a creer ars, dar senzaţia era acută văzând cu câtă pasiune au “intrat în probleme” fiecare dintre acei consumatori, dar poate că la asta contribuia ceaţa de la fumul de ţigară, ori de la iluminatul prost ce-l avea acest local. Înaintea ajungerii mele alături de epigramişti Domnul Mihai “i-a purtat” pe ultimile intinerarii culturale făcute de Domnia Sa prin Moldova, sau Republica Moldova, ocazie cu care o mână de intelectuali de marcă ai judeţului, au dus mesaje, cărţi şi o parte dintre români, la foştii noştrii fraţi care nu ştiu cum să-şi distanţeze cultura şi “eurile” faţă de acei ce sunt de fapt, de românii care nu-s moldoveni. Nu ştiu dece mi-am adus aminte iar de Orheeni, de problema privilegiilor boierilor moldoveni de la 1859, pricini care-i situau în tabăra adversă unirii cu muntenii şi alte chestii slabe de genul acesta. Cum se poate ca o greşală făcută odată să se repete în aceiaşi termeni ca de prima producere. Spunea cineva că “învăţatul” este repetiţia. De câte ori mai trebuie să se despartă moldovenii, ca să se reunească definitiv cu ţara.Poante seci. Vă spuneam că eu n-am prins partea cu plecarea în Moldova a domnului Mihai, dar cred că nu-i rău, sau poate chiar de aceia să nu fi apucat, deoarece sunt printre puţinii români care n-au văzut măcar de aproape un paşaport. Aşa că…Vitalitatea şi tumultul cu care se lucra m-a făcut ca mult timp să nu mai spun nimic după ce am zis:”bună ziua” şi “scuzaţi”, mai ales că de mult timp nu s-au văzut atâţia spinoşi la un loc, probabil să nu se rănească. Erau domnii:Bud, Filip, Baicu Capul, Micle şi Mihai şi abia sositul de mine. După incercările nereuşite de-a ilumina localul, nu numai minţile care vor citi rodul muncii depuse aici de aceşti oameni care se bat cu ori cine, în limitele limbii române, se constată că doamna Găinariu cu “S”, lipseşte de la întrunirile noastre cenacliere probabil pentru a câştiga mai mult spaţiu în ziar sub nume propriu. Chestiunea se pare că a făcut-o de mai multe ori, ceia ce pune pe gânduri soiul de “loialitate” practicat de dânsa faţă de acest grup de cenaclieri. Nu s-a exprimat nimeni, dar se vede că fiecare s-a gândit la un statut care să precizeze şi cum pot fi date afară din cenaclu unele persoane care nu se ţin de treabă, nu numai cum se primesc, mai ales că “viaţa literară” a Doamnei “S” Găinariu, fără acest cenaclu n-ar fi existat.Dat fiind condiţiile cât şi fondul de zgomot mai bogat în dB, se face propunerea ca viitoarea şedinţă să aibă loc la vechiul sediu “Butoiaşul” şi chiar înainte de-a pleca Filip care spera “să pună mâna” pe scară, pardon pe şefia scării, s-a hotărât această mare schimbare. Domnul Micle a spus că el plăteşte această consumaţie, la cei care n-au plătit-o încă, apoi ne-am salutat şi despărţit cu un moral tonic se poate spune. În ziarul de sâmbătă, în afară de eseul Domnului Mihai, Consideraţiile domnului Ghenceanu, erau trecute şi mult muncitele epigrame în localul în care aţi văzut.( poate unii or spune despre enumerările făcute că nu- despre aşa ceva era vorba. Posibul, eu n-am apucat să citesc numai titlurile apoi ziarul l-am uitat la Mitică unde ne-am înghesuit cu: “La mulţi ani” deoarece, spunea el că s-ar putea ca sărbătorile de iarnă să le facă în america)Spre deosebire de alte “şedinţe”, astăzi s-a remarcat o stare de pleinitudine sufletească a domnului Bud, o vivacitate debordantă a domnului Mihai, o stare de mulţumire sufletească şi ataşament deplin la spinoşi manifestat de domnul Micle, parcă pus pe şotii era domnul Filip, regretul că timpul nu-i permite întotdeauna să-şi termine ideile şi dorinţa de-a petrece ceva mai mult timp împreună erau ale lui Bodnar, căruia de fiecare dată îi rămâne o pădure de gânduri nerostite la terminarea fiecărei şedinţe şi mai eram eu, care casc gura la fiecare, uitând că nu prin gură intră ideile în cap. Poate că n-ar fi rău să precizez de unde “au plecat” aceste “şedinţe” ale cenaclului Epigramiştilor. Acei care scriu epigrame au curiozitatea efectului produs de creaţia lor, asupra altor persoane. In familiile active, cu copii în diferite faze de şcolarizare nu se ivesc probleme, dar cum nouă copii ne-au “zburat” nu mai avem pe cine “experimenta efectele” acestor construcţii literare şi ne adunăm, fiecare cu tema făcută (pe mine nu mă socotiţi) şi începe experimentul, fiecare prezentându-şi producţia celorlalţi. Cum seriozitatea în asemenea gen literar este obligatorie, toţi aceptă ori ce idee mai bună sau modificare în folosul calităţii fără a se naşte alte controverse decât cele pur literare. Este adevărat că uneori poate şi Turnul Babel era mai liniştit, dar actul creator suportă ori ce numai prostia şi lipsa de politeţe nu. Cam acesta este principiul după care “funcţionează” Cenaclul Epigramiştilor “Spinul”, după căte se vede. Toate acestea au fost consemnate de Rocneanu pentru “şedinţa” din 23 brumărel, numai că în momentul în care scriu 26 este Sfântul Dumitru şi începe să ningă.