Ieronim, Buluc, Tersansky si Flama erau deja stahanovisti. Era greu sa fii stahanovist, dar era un lucru de fala si… banos.
Anul trecut, cand au fost declarati stahanovistii, s-a tinut o adunare cu toti muncitorii exploatarii, cu toti conducatorii. A venit si un tovaras de la raion care le-a inmanat personal diplomele si insignele de stahanovisti. Ce frumoasa festivitate! Cei mai vrednici mineri!
Apoi a venit si Ziua Minerului, ce de premii s-au luat! Cu banii aceia unul si-a luat o pereche de boi, altul doi porci de taiat. Erau bani seriosi… Si fanfara, fanfara canta parca numai pentru ei… Toata ziua, buna ziua, Strauss se-nvartea pe langa ei, dar nu numai Strauss i-a curtat. Cati mineri, si mai tineri si mai batrani nu doreau sa fie in brigazile lor, ii flatau si-i doreau in preajma lor… Aveau si avantaje!
Atunci cand esti stahanovist nu ti se mai repartizeaza locuri de munca “In ordinea alfabetica”… Sefii au si ei grija de stahanovistii lor…Atunci aparusera si perforatoarele. Doamne cat praf mai faceau la inaintari, dar la lucrari in suitoare?! Nici nu e bine de vorbit… Toata cazatura din gaura iti venea in fata, in gura, in san. Cu perforatoarele cu apa era si mai greu de lucrat.Totusi Buluc, Tersansky si Flama nu lucrau cu perforatorul niciodata fara apa cu toate ca era mai greu si se se intepenea mai des sfrederul in gaura. Pe Ieronim, in schimb, de cate ori l-au vizitat ispectorii cu protectia muncii, de atatea ori l-au si sanctionat! Perfora continuu pe uscat. Cand iesea afara din mina, avea ochii jucausi si limpezi, dar in jurul lor parca avea o chiciura groasa. Semana cu un clown. Cu toate ca era o faptura firava, la prima vedere, pe multi i-a lasat in urma harnicia lui, el fiind unul dintre primii stahanovisti. Pacat ca nu intelegea raul pe care si-1 face pentru el si pentru altii, perforand “sec” si inhaland praful din “botul” perforatorului. Ceilalti trei se mentineau si acum in frunte. Ieronim, nu! Nu s-a putut mentine pentru ca nimeni nu putea perfora 6 ore in praf. Deci, nici el. Asa, incet-incet a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai rar despre el. Incepea sa se stearga din legendele minerilor. Toate aceste lucruri imi framantau si mie zilele si noptile.Anul acesta am tras tare, am dorit sa fiu si eu printre cei alesi. Norma de stahanovist mi-am facut-o, dar si-au facut-o si alti 13 mineri. Deci trebuia facut ceva deoarece nu se putea promova mai mult de patru mineri in randurile stahanovistilor. Si promovarea aceea era cu “norma”, trebuia sa fii cel putin unul din cei patru.
A explodat un cablu si am pierdut doua atacuri, iar acum sunt al saselea. Dar o intamplare norocoasa mi-a iesit in fata! Cand am vazut geoda (un gol mai mare in roca) dupa puscare, parca mi-a intins Dumnezeu mana si Dracul mi-a acoperit ochii. Sa-ti pice 6 m in plus fara sa faci nimic, fara nici un efort, asta nu se intampla de doua ori in viata nici unui miner!
Asa ca toate gandurile si simturile mele erau concentrate cum sa “camuflam” pomana care ne reinscria in randul celor mai buni. Stateam si ma uitam la ortacii mei. Ei intotdeauna au avut o incredere oarba in mine. Asa i-am si impins ca pe niste orbi in cursa aceea de soareci, fara ca eu sa fi facut totul pentru ca lor sa nu li se intample nimic? Intercalatiile de caolin suprapuse, pitrele care sunau surd, umezeala ce a crescut, si cu toate acestea nu mi-a trecut prin minte sa fac prima indatorire a minerului – copturirea! Oare oamenii acestia ma vor ierta? Dar nevestele lor, copiii lor? Mama zicea adesea: “Cine fuge dupa bani, nu are timp pentru semenii lui!” Situatia era de-a dreptul penibila: am trecut de cel putin sase ori prin frontul de lucru si cu toate astea eu nu am apucat sa vad cum sta coptura ca o ghilotina deasupra capului nostru. Acum, cand deja terminasem de armat si bandajat, cand sa iesim afara ne-a facut figura! Bine macar ca nu a strivit pe nimeni. De patru ore eram prinsi in acest fund de sac… “Subarul” care a “sectionat” galeria avea circa 20t, cat pot sa-mi dau eu seama din aceasta parte, dar putea avea oricat, ca noua ne arata o singura fata…Pe noi nu ne-a strivit, dar conductele de aer si apa da. De fapt, noi nu stiam daca astea s-au intamplat, fiindca la sfarsitul schimbului aerul se opreste. Timpul se scurgea greu. Eram prizonieri de 4 ore. Ne uitam unul la altul si nu ziceam nimic.
Stiam ca unul dintre noi urma sa rabufneasca. Altfel nu se putea… Asa se intampla intotdeauna… Asteptam sa vedem acum ce va fi! Ce ghinion… ce ghinion… sa te intorci in front sa-ti iei traista si hainele si sa devii prizonierul acestui mormant de piatra… Coptura cazuta avea grosimea de 4 – 5 m. Ca cineva sa ne scoata, daca ei ne-or fi observat lipsa, deoarece probabil ceilalti au iesit deja, le-ar trebui 4-5 zile de tarnacop si picamer, ca de explozie, nici nu putea fi vorba, nefiind cunoscute dimensiunile rocii care a umplut ca un dop toata galeria.

Profesorul Teodorescu batu la usa. De dincolo se auzi un “poftim!” sters, fara viata, obosit. Teodorescu intra.
– Buna ziua, domnule decan!
– Teodorescule… colega… poftim… sezi… Buna! Ce mai e nou? il asalta decanul, iesit din amorteala lui de mai inainte.
– Sa nu ma intelegi gresit, Vica, reia Teodorescu, eu nu am venit sa povestesc despre lucrarea ce-o facem in comun, ci despre cu totul altceva… O problema mai aparte, se scuza Teodorescu.
– Tase, imi imaginez ca daca ai venit “e ceva”!
– De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si “lucrarea ” ar putea fi afectata, poate chiar amanata o buna bucata de vreme, pana se va realiza.
– Cum asa?!
– Colectivul nostru de cercetare pe care-1 conduc, de fapt toti cei care lucreaza la inventie si stii tu care… daca-ti mai aduci aminte chiar de toti, ca printre ei se afla si doi studenti eminenti, dupa parerea mea, si nu numai… intrucat ei au fost recunoscuti de colegii de an ca fiind cei mai “straluciti”.
– Ei si?
– Ei… unul din ei, Tomoioaga, Victor Tomoioaga, este de nerecunoscut, pur si simplu ma pune pe ganduri.
– Cum asa?
– Cu invatatura-i aproape pe branci… asa cum se exprima un coleg de-al lui, are multe absente, nu a realizat nimic din ce si-a propus si si-a asumat sa rezolve la acea inventie, si colac peste pupaza i-a batut mar pe doi colegi, cred eu, fara nici o vina.
– Povestea studentului Tomoioaga ma ingrijoreaza! Si tu zici ca aceasta cadere a lui nu ar avea nici o cauza? Nici o explicatie?!
– Sa nu ma intelegi gresit. Nu exista efect fara cauza, dar colegii lui zic ca nu numai noi, cei din nucleul de cercetare, “am reusit” sa nu il mai intelegem. A devenit un caz… Ceea ce este cu atat mai ciudat, cu cat este un tanar cu o exceptionala inteligenta nativa. Toate incercarile noastre – “prelucrarile” cum le numeste el – nu au dat roade.
– Da, este intr-adevar o problema… Dar ceea ce ma ingrijoreaza din ceea ce-mi spui tu este ruperea lui de colegii de grupa si in final de noi, cei din cercetare! I-am fost niste “colegi” apropiati. Poate era mai bine sa fi descoperit mai devreme eventuala cauza care il “macina”, sa-1 fi putut “scutura” putin inainte de a ajunge aici. Cazul poate duce la repetarea anului sau chiar a eliminarii lui din facultate. Dupa “straduintele” lui poate candida la ambele “acte de bravura”.
– Uite, asta-i! Dar scopul venirii mele este sa va propun sa meditam ce mai putem face sa recuperam aceasta “inteligenta”, sa-1 punem pe linia de plutire, sa reusim sa-1 ducem ca sa munci.
– Daca ar fi fost un student obisnuit, da, dar el, steaua studentilor… Ce sa zic?…
– Vica, eu am rumegat singur aceasta problema fara sa-i dau de capat. Acum te las sa te mai aduni si tu si propun sa ne mai intalnim si sa discutam. Cu bine!
– Cu bine, Tase.
Vica, decanul, era un om ajuns la 50 de ani, cu o experienta serioasa bazata atat pe activitatea teoretico-stiintifica, cat mai ales adusa din activitatea practica, de la munca cu oamenii. Conducator fiind, decan, nu se da inapoi de la munca efectiva de cercetare. Era un bun tehnician, “o biblioteca stiintifica mobila”, cum ii spuneau colegii. Realizau impreuna lucrari foarte apreciate. Concret, el era omul zilei: inteligent, responsabil, autoritar, dar si de o sensibilitate aparte pentru semenii lui.
Simtea ca un adevarat magician orice nod de impotmolire, alegea calea optima de iesire din situatii delicate, dificile. Isi reprosa uneori faptul ca lucrand intens la un curs cerut de “colegii mai tineri”, cum ii placea sa le spuna, a cam uitat de unele probleme cotidiene.
– Eva! – isi striga secretara – Fii amabila, trimite pe cineva dupa studentul Tomoioaga Victor.

– Domnule decan, va respect prea mult pentru a va preciza ceva. Asa ca in aceasta privinta v-as ruga, daca se poate, sa nu mai continuam! De fapt nu as dori sa mai continuam cu nimic…
– Bine. Eu nu doresc sa impun nimanui nimic! Nu vreau, Doamne fereste sa te ranesc, dar o rugaminte pot sa am la tine?!
– Da!
– Ai putea sa mai treci pe la mine? Poate peste doua trei zile sau peste o saptamana, atunci cand ai tu timp, sa ne mai vedem!?
– Da, cred ca asta as putea. Sa traiti!
– Buna Victor, de fapt “la revedere”!
Aceste ultime cuvinte Victor nu le-a mai auzit, era deja pe coridor.
Decanul ramase cu inima grea. Problema se complica, nu se deslusea. Acum isi putea lua adio de la linistea pe ziua de azi, adio de la cercetare. Victor nu-i dadea pace. Plecarea de la decan il si umilea, il si enerva pe Victor. Grija .fiecaruia “de el” il scotea din tatani. Ce dracu’ le trebuie la toti? Nu mai incap de mine?! Pe alee vazu o cutie de conserva goala si-si propti “spitul” in ea. Radu, care venea de pe aleea din fata il “acosta”:
– Cum o mai duci, boierule?
– Ia, vezi de drum, Radule!
– Ehei, cine esti tu? Camera singur ai, poti petrece… de, poti da “meditatii” bobocelelor… Nu termina bine de zis ca primi “un ciocan” bine plasat de se vazu sarutand iarba!
– Ma, da mare magar mai esti, Victor!
– La asa interpelare asa raspuns! Victor intra in camin.
Cum pe drept ii imputase Radu, el statea singur intr-o camera. Avea conditii privilegiate. Acum, sa nu se inteleaga gresit: si aici au fost repartizati inca trei studenti, dar in ultima saptamana modul de a fi al lui Victor i-a facut sa-si ia campii, dormind pe la colegi.
Pe pereti in multe camere de studenti, atarnau afise, postere cu automobile, cu femei incitante etc. Aici in locul lor se vedea doar urma pastei de dinti cu care au fost lipite, peretii aratand ca mancati de molii, producand un soc depresiv si dureros parca. Nu te puteai aduna, nu te puteai concentra. La toata aceasta atmosfera se adauga si “problema lui”, ce nu-1 lasa in pace nici o clipa Victor stia ca a fi chemat la decan, chiar daca el era cu dansul “Domnul Vica” si chiar daca nimeni nu urlase la el, nu se va incheia cu atat. A fost un preambul inainte de-a se lua unele masuri. Ce fel de masuri? inca nu realiza. Nu i s-au adus imputari, nu i s-a propus nimic, dar el stia ca o data ajuns la decan, chestiunea solicita rezolvare in maximum o saptamana, daca nu chiar in cateva zile si primul care trebuie sa se pronunte va fi tot el, Victor. Si la ce sa se pronunte? Ca regreta ca a crescut? Ca timpul biologic se razbuna si-l arunca pe el in cidata criza biologica? Pe cine intereseaza aceste probleme? Aceasta este o problema pe care si-o rezolva fiecare, nu ? Ce, altii n-au trecut prin aceste situatii? Da, dar lui ii da o frica de moarte de cand a aparut SIDA! Si SIDA te primeste in sanul ei, dar nu te mai cedeaza – a citit intr-un pliant. Unii s-au deprins cu… treaba lor…lui nu-i trebuie asemenea lucruri.. Doreste sa ramana om. Nu doreste sa se culce cu orice fata, cu orice femeie… Si daca aia ramane gravida? Se “rezolva” – spuneau unii. Da, se rezolva, numai ca… copii nu se pot “rezolva”! Copii se cresc! Si … daca se casatoreste, din ce-si va tine familia?!
Nu se putea concentra si datorita faptului ca toate balamalele usilor si ale ferestrelor scartaiau si zbarnaiau la cea mai mica bataie de vant Asta are alt substrat. De cand “ne platim” datoriile” in tara nu se gaseste nici atata untura cat sa ungi o balama ruginita. Ei, astea da probleme! Se gandi oare cum de maica-sa-1 il nascuse la 17 ani? A! da, pe atunci barbatii se casatoreau inainte de armata. Si acum, intr-o comuna nasaudeana vecina – Maieru – baietii de 19 ani, necasatoriti sunt considerati “tomnatici”! Pana pleaca in armata, barbatii, au doi trei copii. Ei considera ca acestia vor fii adevaratii stalpi la batranetea parintilor! Da, dar in situatia lui, ca viitor licentiat, ce-i de facut. Acum – se gandea – sa se duca la ai lui si sa le spuna: “De acum sa munciti mai cu spor ca-mi iau si eu nevasta si trebuie s-o tineti si pe ea”. Asta ar mai lipsi!… Interesant e ca pana acum nu l-au preocupat in nici-un fel copiii… Acum a inceput sa se uite dupa ei. Parca si-ar dori unul… Zeci de astfel de intrebari la care nu gasea raspunsuri ii treceau prin cap. Cel mai mult il durea ca aceste lucruri, n-avea cu cine le discuta.! Se inchista in el! Si-i intrista si pe altii. Oare devenea o lepra, un om de nimic. In vacanta n-a mai plecat acasa, a mers la un coleg, i-a fost rusine sa se intoarca in sat. Ce sa le spuna? Ca a devenit un ratat, ca toaca banii parintilor pe nimic?… Doamne, nu ma lasa, nu ma parasi!