Data de 2 iunie era ziua în care se lansa Nr. 10 al revistei “SPINUL”, dar cu toate că revista a fost terminată la timp, nu I-a mai făcut nimeni lansarea. De fapt ne-am întâlnit în aceiaşi Sală a Cenaclului Scriitorilor, doar că aceasta a fost amenajată ca şi secţie de votare şi încă mai tronau în sală cabinele şi materialele folosite cu o zi înainte în procesul de votare. Domnul Bud Nistor a deschis şi condus lucrările cenaclului şi tot domnia sa a prezentat şi epigramele la citit. În urma lecturării acestor epigrame, în afară de laudele aduse autorului, au avut loc o adevărată lecţie de prozodie care a cordonat-o domnul Filip şi la care au participat şi ceilalţi membrii ai Clubului. A fost o temă binevenită şi de împrospătare a unor cunoştinţe pe care nu le-am folosit de mult timp. Şedinţa a fost destul de antrenantă, chiar dacă decorul era cum era…după votare. Deoarece ne mai întâlnim doar o singură dată inainte de vacanţă, au fost solicitate materialele pentru Nr.11 al revistei “Spinul”. Cu toate că a venit abea a doua zi revista EPIGRAME, ne-am anunţat şi am intrat în posesia ei deoarece în acest număr s-a făcut un colaj al Clubului “Spinul” din Baia Mare şi evident că fiecare era curios să-l vadă. Doamna Aurica Velea, ne-a adus o parte din materialul fotografic realizat la Vişeu şi la Asociaţia “Sfânta Varvara” unde au fost prezenţi şi membri ai clubului nostru şi domnul Bud a precizat şi care dintre aceste fotografii îşi pot afla un loc în albumul Clubului. A venit puţin mai târziu şi domnul Bodnar care a reiterat problema Festivalului de epigrame care probabil că va fii finanţat să se ţină în municipiul nostru. A avut şi Rocneanu o idee care a fost combătută de domnul Bodnar, cel mai sigur dintr-o neînţelegere. În final am regretat că tinerele profesoare, cu toate promisiunile încă n-au apărut încă. Mai menţionez că mai erau prezenţi la întrunire domnii Ţâncaş şi domnul Mureşan. După împărţirea revistei ne-am despărţit pentru a o lectura

– Ce scrie pe ţâdula ceea lipită pe geamul uşii?
– Ce scrie, ce scrie, tu n-ai ochelari să citeşti?
– Am dar nu-s la mine, şi apoi pe mine mă întrebi de ochelari, dar azi mâne întrebarea aceasta se va suna cu totul altfel.
– Cum altfel?
– Nu se va mai pune întrebarea dacă ai ochelari, ci dacă şti alfabetul?
– Ce-ai mai inventat tu?
– – Eu nimic, dar Ministerul aiesta care-şi zice şi al Educaţiei şi al învăţământilui este exact ca şi Fondul de Privatizare. A fost infiinţat să se autodesfiinţeze, el şi învăţământul românesc. Pe măsură ce trece vremea, creşte numărul legilor învăţământului, a “reformelor” în învăţământ şi evident că toate acestea duc la scăderea şi absentarea alarmantă a elevilor, de unde va rezulta creşterea analfabeţilor în România unde deocamdată dânşii sunt puţin peste un milion. Sper că ai priceput.
– -La ce-mi slujeşte priceperea mea, dacă “ăia” nu pricep nimic? Mai bine spune-mi odată ce scrie acolo.
– Păi aici scrie că după masă la cinci se face şedinţă de bloc…
– Da ce le mai trebuie iarăşi?
– – Nici asta nu scrie, dar scrie că vine un delegat de la primărie. Ce este bine că se începe la cinci. după aceea vom putea vedea meciurile din Campionatul European. Joacă ai noştri cu Campionii lumii-italienii.
Aşa cum era figura anunţul de pe hârtie, la orele 17 erau toţii locatarii în holul blocului Asociaţiei de proprietari, singurul bloc în întregime locuit de pensionari.
Nu vă mai spun întroducerea, şi cum unii încă după 20 de ani de la revoluţie mai încurcă vorbele de :domn cu tovarăş, dar vă voi spune, că acel delegat al primăriei era chiar viceprimarul care le-a spus următoarele:
– Sunteţi singurul bloc din Baia Mare în care locuiesc numai oameni la vârsta senectuţii şi fără a face aluzie la “Sfatul bătrânilor” a lui Vida Gheza, sunteţi în adevăratul sens al cuvântului acest minunat “sfat” de la care aşteptăm, ţinând cont de experienţa dumneavoastră, un sfat, o îndrumare, care să ne scoată din impas. Nu vă spun lucruri noi despre poluarea din Baia Mare şi şansa de viaţă a băimăreanului care este mai scurtă cu zece ani, dar a venit şi încălzirea globală, fenomen cu mare extindere în lume cuplată cu fenomenele acestea meteriologice care distrug totul în loc să ajute agricultura să scoată recolte bune. După obişnuitele ciondăneli şi discuţii de toate felurile, cine era în drept s-o facă a conchis:
– – Stimate domnule primar (puţină zgândărire de orgoliu nu strică), pe noi ne-au îngrijorat aceste probleme când s-au ivit, nu după zeci de ani, când aceste fenomene le vede ori ce prunc, dar şi ce viaţă i-aţi rezervat voi aleşii, cu tot necazul ne-am sfătuit, e adevărat că nu în prezenţa dumneavoastră şi am ajuns la concluzia certă, că pădurile neaparat trebuie puse la loc. Mai mult, tot noi ne-am hotîrât să mergem pe a noastră cheltuială să le sămănăm, să le replantăm gratis, dar cu o singură condiţie
– Vă rog spuneţi îl impulsionă viceprimarul.
– Unica noastră pretenţie este să-i puneţi în faţa noastră, în acel rând de plantatori, pe toţi acei care au cumpărat drujbe, pe toţi pădurarii care au marcat lemnele şi pe toţi aceea care au prelucrat lemnele unei păduri, ei ne având măcar localitatea de domiciliu în zonele împădurite. Pe acei care ş-au amplasat gaterile în mijlocul pădurilor îi vom găsi noi.
– Bine bine venerabile, dar dece aveţi nevoie de acei oameni?
– – Este foarte clar. Numai dânşii cunosc exact locul de unde au marcat şi tăiat copacii. Ei ne vor arăta locul, iar noi, cu voie bună, tinerească, vom săpa gropile şi vom pune puietul. Aşa vom şti sigur că vom pune toţi copacii înapoi unde au fost. Dacă nu vom face în acest fel, această activitate de plantare, va fii exact ca raportările din vremurile trecute, iar noi tot fără păduri vom fi.

Poate aţi observat pe noi, că în ultima perioadă nu comportăm puţin altfel, parcă mai arogant. Noua stare, ţine, în ultimul timp să devină firească. Am abordat aerul acesta mai “bucureştean” deoarece, cu toate că suntem băimăreni, trăim stări specifice lor, bucureştenilor. La acest transfer de personalitate, mare parte l-a avut “fostul împuşcat” care în ultimii ani, n-a mai dat nimic, pe nimeni, necum să mai şi repare ceva prin urbea noastră sau prin ţară. Trăim momente inedite. Săptămâna trecută am fost la piaţă. Nu este deajuns că preţurile cresc de te bolunzăsc (firesc cine a auzit vreo dată de scăderi de preţuri?), acum, în circulaţia băimăreană, s-a făcut încă un sens giratoric, care sigur că a înnebunit pe toţi şoferii până când s-a terminat acea lucrare. Se mai fac reparaţii şi în alte părţi, dar în aceste momente se pare că numai în locuri unde circulaţia era ştrangulată şi firesc să se bloca adeseori. Anul trecut s-a reparat Podul Decebal. Toată vara conducătorii auto au trebuit să ocolească, vorba vine, pe noile rute. Problema nu este ocolirea ci aglomerarea şoselelor până la saturaţie. După această reparaţie, ne-am procopsit şi cu două semafoare în plus, amplasate doar la patru metri unul de altul cu rolul, ca acolo unde n-au fost niciodată ambuteiaje să fie pe perioadele de 60 şi 90 de secunde cât semnalizează semafoarele o direcţie de mers.
Momentan, s-au închis o stradă destul de importantă şi odată cu ea şi primul pod, pod de trafic greu, de-o importanţă aparte în circulaţia municipiului, care devia transportul greu de pe arterele centrale. Acum circulaţia este cu adevărat o problemă în oraşul nostru. Taximetriştii îşi află tot mai greu clienţi. (de fapt cine-i prostul care să facă turul oraşului cu taxiul, doar o persoană pe care n-ai crede-o în toate minţile).
Îniţial am vrut să spun că oarecum ne credem şi puţin budapestani deoarece ca şi dânşii avem tot şapte poduri în oraş, dar brambureala aceasta este tipic românească şi nu-i frumos să pui problemele tale în spatele altora. (Asta am învăţat de la Mircea Badea, chestia cu drumurile din Bucureşti şi cu politeţea lor.)
Deci după toată aiureala cu transportul prin oraş, când ne vedem la cenaclu, evident că am început şi noi să ne suspectăm. Este imposibil să spui că nu te afectează fenomenul că tu îţi doreşi să mergi într-o direcţie şi indicatoarele-ţi “mai oferă” câţiva km. Te-ai obişnuit într-o viaţă că pleci într-o anumită direcţie şi ajungeai acolo, în câteva minute şi acum nu ajungi nici dacă faci dublul acelor minute.
Dar unor oameni ca noi, unor oameni bolnavi de epigramistică, nu ne poate strica atâta lucru bunadispoziţie. Şi cum am putea fii supăraţi când constaţi că în urma acestor lucrări, “drumul spre Iad” a devenit mai lung şi mai ocolit, iar dacă de ne va merge tot aşa, putem spune că-om face acest lucru la “Sfântul aşteaptă”. (Am uitat să vă spun că în pofida tuturor bunelor sau relelor, care ni se întâmplă pe aici, am constatat că suntem prezenţi la această întrunire, peste 62,1% din membri Clubului “SPINUL”). După ce ne-am uitat unul la altul, după ce şi-au spus noutăţile fiecare la toţi şi per total la nimeni, a mai citit Aurica nişte epigrame, apoi şeful şi-a prezentat recolta scrisă de domnia sa la băi. A continuat povestirile cu peripeţiile domniei sale, în care, dânsul a fost obligat să-şi scoată dormeza din camera în care era cazat la acel hotel pentru tratament, afară pe balcon, ca să poată şi el dormi (celălalt colocatar era surd şi sforăia atât de tare, încât nu se putea compara zgomotul sforăitului acelei persoane cu actualele trenuri).
Afară s-a pus de-o ploaie că aveam credinţa că a sosit potopul şi era firesc să fie aşa întrucât s-a dat “Codul galben” de la meteorologie. Ne-am decis în final, să încheiem stagiunea, dar la mulţi nu ne era clar de ce am făcut lucru acesta: din cauza ploii, din cauza drumurilor şi a podurilor rele, or poate mai şti, o fii început concediile?
La bună reîntâlnire. Toma G. Rocneanu