Această propoziţie sub această formă, sau îmbrăcând o altă formă, duce la aceeaş gravitate în rostire, şi o auzim spusă mai tare sau cu o voce înăbuşită, cam la fiecare lansare de carte, în Cenaclul Scriitorilor, în presă şi pot să spun că la fiecare televiziune din Baia Mare şi de aiurea. Întrebarea este pusă de cadrele didactice, de scriitori, de factorii responsabili cu instrucţia şi educaţia tinerilor, şi chiar de oameni din conducerea municipiului sau a judeţului.
Dacă profesorii mai au posibilităţi de impunere şi control, dânşi realizându-şi sub o formă sau alta acest deziderat necesar elevilor, acest izvor de cultură şi limbaj, dacă acei responsabili direcţi de formarea elevilor, într-o măsură mai mare sau mai mică, au o confirmare a acestui fenomen “prins” prin raportările din situaţiile şcolare, acei care au obligaţia de-a îndruma tineretul necuprins în aria şcolară şi scriitorii nu prea au certitudinea citirii unei cărţi de către tineret, cu atât mai grav cu cât :”iată numărăm astăzi în România peste un milion de analfabeţi”. Unii dintre poeţi sau prozatori chiar sunt inhibaţi de acest fenomen: “Ce rost are să-mi pierd timpul dacă nimeni nu se uită la creaţia mea?”(aici este de menţionat că poate suntem unicii în lume care nu avem emisiuni sau concursuri de vocabular, de limbă şi literatură română, nici la televiziuni şi nici la radio, nici în presă, dar nici elaborate de Academie). La toate aceste concursuri este mai simplu şi mai frumos, dar şi cu mai puţină muncă, să admiri un trup de fată tânără îmbrăcată s-au nu.
A fost o observaţie nu o critică. Fiecare face ce ştie şi mai cu seamă ce poate(Sponsorii în a crea sau elabora un proiect cultural sunt o rara avis)
Pentru a proba acest lucru, care frământă multă lume după cum se vede, se cere şi puţin curaj, cu atât mai mult, cu cât se întâmplă de regulă şi evident, lumea nu te cunoaşte la prima apariţie.
Membrii Clubului Epigramistic “SPINUL”, şi-a luat inima-n dinţi şi-au dorit să vadă cât preţuiesc ei în ochii cititorului român după care repede s-au convins că de fapt prin ceea ce au făcut au devenit cunoscuţi şi în lume, acest lucru fără a le face nimeni publicitate, numai afişându-şi creaţia –Revista “Spinul”- începând cu numărul 7 al acestei publicaţii, pe internet.(Revista EPIGRAMA a UER încă nu este pe internet)De atunci a trecut (În iulie 29), un an. În acelaşi site-ul în care şi-au “postat” creaţiile, există şi două romane: TODUŢ şi DESTINE CONJUGATE. Situaţia statistică culeasă de pe serverul care deserveşte site-ul rocneanu.ro este următoarea:
-am fost preluaţi de încă 68 de servere care ne amplifică site-ul de bază
-am fost accesaţi de un număr de 7841 de persoane
-s-au luat sau căutat din aceste opere 37759 lovituri(hits)
-operele au fost citite de pe calculator de 2643 de persoane
-peste 3201 de persoane şi-au copiat cele trei creaţii unii cu preponderenţă între orele 8-12
Adăugaţi la aceste cifre faptul că suntem citiţi de românii din Australia, Caşmir, Georgia,
– Nepal, Los Angels, Madrid, Copiaco, Santiago de Cile, Denver,Noua Zelandă etc, practic ori unde este înstrăinat un român. Afirmăm acest lucru deoarece revista nu este tradusă în altă limbă, deci o pot citi românii, sau acei care ne cunosc limba. Această statistică ne-a adus o mare bucurie, a răspuns la întrebarea din titlu, dar ne-a şi “povestit” ce lucru de suflet şi minte am dăruit românilor cu drag de ţară.
Descifrând datele de mai sus, cunoscând că Biblioteca Judeţeană “petre Dulfu” tipăreşte pentru Clubul “Spinul” circa 200 de exemplare la acest număr destul de modest, vă puteţi imagina cât face internetul pentru noi şi cât de cunoscuţi ne face, în ţară, dar şi acolo unde sunt români care dintr-un motiv sau altul sunt departe de ţară. Cine doreşte să aibă o cultură citeşte.

Chiar dacă nu odată a fost criticată „Sărbătoarea castanelor”, majoritatea băimărenilor consideră că nu este deplasat să sărbătoreşti oraşul odată pe an, fără iz politic. Cu toate acestea sunt sugestii şi sugestii la denumirea acestei sărbători. Cele mai mult „folosite” dintre argumente se datorează faptului că această sărbătoare nu este legată de o sărbătoare creştină. Un alt argument este că Sărbătoarea băimăreană nu este legată de specificul oraşului, de meseriile care l-au propulsat în rândul cetăţilor.
Bineînţeles că mai sunt şi alte argumente, dar nu supără pe nimeni că denumirea aceasta se referă la ceva tradiţional băimăream, şi care este un semnal puternic tras pentru salvarea castanului comestibil şi în final cât de importantă poate fi denumirea unei sărbători dacă ea este sărbătoarea oraşului tău? Nu merg mai departe dar băiuţenii ce au sărbătorit, închiderea minelor la sărbătorile lor? Dar Cavnicul, ori Remetea Chioarului? Dacă ne-am decis ca odată pe an să ne cinstim oraşul şi pe locuitorii lui este un lucru bun. Ocazia aceasta ne-a dus la unele bilanţuri înainte de sărbătoare, în timpul sărbătorii şi evident bârfele de după.
Oraşul trece printr-o perioadă mai bună ca până acum, oamenii au început să se obişnuiască cu fluxurile şi refluxurile economiei de piaţă dar şi cu mârşăviile făcute cu şi fără acte. Furturile neaşteptate ca valoare şi metode şi nu de puţine ori dispreţul pentru „cel mai valoros capital”, uneori îndiferenţa organelor de responsabilitate şi ordine care ne diriguiesc, dar fără să facă nimic, exasperează omul de bună credinţă.
Baia Mare se înscrie într-un ritm de creştere susţinut, care face posibil execuţia unor reparaţii de anvergură şi amenajări la care cu cinci ani în urmă nici nu gândeam: şosele, fluidizarea circulaţiei, repararea de poduri, înfrastructuri, lucruri care ne dor de vre-o cinzeci de ani şi acum le vedem înfăptuite. Însăşi faptul că atât de mulţi băimăreni au fost implicaţi în această megasărbătoare, dovedeşte, nu numai că Domnul a fost cu noi, ci şi că mai există puţină bunăstare care îţi permite ţie – omul de rând – să-ţi cumperi un obiect poate fără utilitate, dar care să-ţi amintească de un moment bun din această revărsare de oameni.
La telejurnal spuneau că poliţia timişoreană apus nişte pancarde şi au dispărut cerşetorii din oraş. Sfântă naivitate! Dacă cerşetorii ar avea obraz, ar merge la lucru, deoarece marea lor majoritate sunt oameni valizi, chiar dacă n-au citit lozincile din Timişoara, dacă mai punem la socoteală că pe ei nu i-a interesat alfabetul, în viaţa asta este logic că cei aproape de cinci mii de cerşetori noi au venit „în delegaţie” la „Sărbătoarea castanelor”. Înteresant era că acest aspect n-a fost cuprins între regulile pe care trebuiau să le respecte „oamenii de ordine”.
Cu toate că a fost mult mai multă lume prezentă, poate că a fost recordul sărbătorii la prezenţa populaţiei oraşului(au recunoscut şi artiştii dar şi organizatorii), nu au fost manifestări care „alungau oamenii de la sărbătoare” şi dacă s-au creiat condiţii de strângere şi depozitare a gunoaielor de către organizatori, oamenii şi comercianţii s-au conformat dând o lecţie de civism. Toţi participanţii la sărbătoare au savurat cele puse la dispoziţie de municipalitate, atât programele culturale gratuite cu artişti şi trupe de valoare( la un moment dat erau peste 20000 de spectatori)cât şi consumaţiile plătite, puţini fiind aceia care „au ieşit în relief”. La acest punct poate trebuie amintit că n-a fost persoană care să nu laude expoziţiile de flori şi florile aduse cu grijă pentru acest eveniment, şi poate că ar fi bine să nu uităm nici de „scumpa încheiere cu artificii”.

Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.