Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.

Aşa este uneori, se suprapun mai multe evenimente. În acest caz trebuia să desluşim importanţa intrinsecă a fiecăruia. Nouă ne-au plăcut amândouă şi am împărţit ziua în două. Jumătatea dinainte de masă va fi a Ţării şi ceilaltă jumătate, mai scurtă, a colegului Ţâncaş. Partea de dimineaţă, a zilei Ţării, de unii a mai fost împărţită la spectacolele omagiale(de mult n-am scris cuvântul acesta) şi la depuneri de coroane sau la biserică. Era aproape imposibil să nu ne şi revedem după această mare împrăştiere, şi de ce să nu spunem, aveam şi lansarea revistei „Spinul” Nr.12, revistă care încheie acest an şi ne bucură că fiinţează deja de trei ani. Ca să zicem aşa, redactorul nostru şef, şi cred că şi noi, ne dorim ca revista noastră să fie cea mai bună. În afară de conţinutul ei în epigrame şi proze, care sunt în evident progres, se mai fac propuneri de-a menţine coperţile la aceiaşi culoare pentru un an întreg. O altă propunere este de-aş denumi fiecare membru al clubului epigramele sub un titlu, acesta poate fi unic sau schimbat la fiecare număr. Va fi ca o eventuală personalizare a spaţiului fiecăruia din revistă şi să-i aflăm şi un motto specific acestui tip de publicaţie.(Anton Pann, ne propune câteva:”Toate merg după neam”, „De multe ori limba taie mai mult ca sabia”, „Limba îndulceşte, limba amăreşte”, „De sărăcie nu-mi pasă că şade sub pat acasă”, „”Săracul n-are nici haină, nici la inimă vreo taină”, „Sarea-i bună la hiertură însă nu peste măsură”, „Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea”,”Na-ţ-o frântă că ţi-am dreso”). Pe lângă materialele cu specific ale revistei noastre, sunt aşteptate şi alte creaţii, care pot fi de altă natură a genurilor scrise din partea fiecăruia. Un lucru care la iritat pe Domnul Şiman a fost faptul că nimeni n-a ţinut cont de calendarul revistei, unde era necesar de propus omagierea colegilor care împlinesc „vârste rotunde”. Nefigurând în acest număr „ăia”, rămâne ca să fie trecuţi în numărul următor.
De serviciu la citit creaţiile, a fost domnul Bodnar Mihai, care ne-a prezentat 11 epigrame, considerate de domnii care au vorbit despre ele, drept bune, cu două mici înavertenţe. Cu tenacitatea-i cunoscută domnul Şiman a mai aflat şi ceva scăpări la ritm, dar toată lumea a conchis că este o evoluţie în bine a domnului Bodnar lucru plăcut pentru fiecare.
Până aici, desfăşurătorul şedinţei şi-a încheiat problemele propuse la „lecţia de zi”. Apoi s-au încheiat discuţiile şi propunere pentru viitoarea revistă, şi am primit o adresă, unde urmează să trimitem epigrame în Oltenia ca ele să fie găsite de cineva.
Domnul Şiman a dat girul aniversării celor 65 de ani care-i împlineşte domnul Ţâncaş şi după urări de bine, fotografii în doi, sau câţi încap într-un telefon, i-am cântat LA MULŢI ANI şi am trecut să-i facem pagubă. Ne-am bucurat mult de prezenţa domnului Micle. Cu toate acestea am avut şi un absent, pe Adi Fârte. La MULŢI ANI DOMNULE ŢÂNCAŞ şi multă sănătate!

După ce Băsescu a desemnat primul ministru, acesta s-a răzgândit, nerespectând protocolul sau regulile de conduită, Stolojan, ca un copil răzgâiat a spus că nu mai vrea să fie prim ministru, omiţând faptul că nu va mai valora nimic în lumea politică Cum la asemenea posturi se stă la coadă, automat a fost desemnat alt prim ministru în persoana domnului Boc. Ce se poate înţelege din această atitudine? Pur şi simplu unii n-au evoluat psihic din copilărie, ajungând ca şi astăzi să se copilărească, numai că această copilărie, este bolnăvicioasă când de tine depinde o naţie!. La noi se poate şi aşa. În ce priveşte “spiniştii”, noi ne-am adunat, destul de punctuali la ultima întâlnire din an, şi am constatat cu plăcere că între timp, în lipsa noastră, cineva ne-a scăpat de mirosul de mucegai care persista de doi ani în clădirea cenaclului nostru. Apoi am început fiecare să discutăm doar ca să întrerupem pe acei care vorbesc. Zicea doamna Găinariu că de nu ne spune, atunci când îi vine uită ce vrea a spune, drept care ne-a povestit ce material a primit când a fost la Suceava, apoi ne-a citit o urare de anul nou, după care a predat acele materialele domnului Şiman. La sosirea domnului Fârte, Doamna Găinariu a reluat discuţia despre materialele primite din Moldova, ocazie cu care din nou a interupt vorbitorul respectiv, creind o stare de ilaritate. Cu ceva inerţie domnul Şiman şi-a reluat citirea punctele rămase în suspensie. Parte dintre ele s-au spus şi în precedenta şedinţă, dar întreruperile vorbitorului au uneori acest “avantaj” că nu şti de unde trebuie să-ţi reiei excursul.Este ciudat dar uneori suntem aşa de nerăbdători să aflăm unele probleme, încât se potriveşte de minune vorba: “Dăm Doamne dar hăpt amu”. Se vorbea de materialele pentru revista “Spinul Nr.13” care trebuiesc făcute şi predate până în 15 ianuarie, iar domnul Bud Nistor pretinde statisticile personale să fie îmânate dânsului sau poştei domnului Filip, până pe 22 decembrie a.c. S-au reamintit temele concursurilor revistelor din ţară şi ale EPIGRAMEI, teme cu care respectivele reviste-şi încep anul 2009, apoi mi-au dat mie cuvântul să citesc epigramele pe care le-am considerat că trebuie prezentate în şedinţă, după care s-au făcut observaţii critice pe marginea lor. Ca lipsuri au fost: schimbările de ritm, mai lipseau rime şi chiar poantele. Nu s-a restabilit liniştea dar cu toate acestea câte unul, uneori câte doi, îmi arătau neajunsurile în construcţia epigramelor. După cuvintele domnului Micle, care a accentuat şchiopătarea prozodiei, apoi domnul Fârte spunea că unele poante suferă, domnul Filip a făcut câteva necesare precizări lingvistice, care erau bine de însuşit. Domnul Şiman, mai obişnuit cu vorbirea inversată de prin Năsăud, cu sclipire-ai cunoscută a şi reformulat unele dintre aceste epigrame. Vorba domnului Bodnar:”Există perspectivă”. Mi-am băgat “perspectivele-n” mapă şi domnul Bud Nistor a reiterat unele sarcini încă neonorate de noi, sarcini urgente şi de amploare. Am trecut la citirea unor materiale primite de la diveste Cluburi unde ne erau solicitate materiale pentru revistele lor. Toate erau insistente, dar ale oltenilor din Craiova erau mai imperative. După aceste prezentări, ne-am risipit ca şi potârnichile, de parcă sărbătorile n-ar fii putut începe de nu ne grăbeam fiecare la locuinţa proprie. Parcă din “fuga calului” ne-am urat fiecare fiecăruia “Sărbători fericite” şi-am dispărut în noapte.
Probabil că după ce a trecut Crăciunul ne-am mai calmat şi noi şi, cu întârziere, ne-am colindat ŞEFUL pe 27. Cu toate că am întârziat, mi-am probat şi eu vocea cu o colindă. Cu această ocazie Domnul Bud Nistor ne-a prezentat şi oferit recentul volum al domniei sale Panem et circenses, parafrazându-l pe celebrul Juvenal din volumul X ”Satirae”, pag. 81, replică dată imperatorilor care ofereau nimicuri societăţii, dar cu mare pompă. O carte deosebită, numărând 449 de epigrame, o carte de referiţă a domniei sale, carte care a fost girată de Domnul Şiman sub a cărui redactare a fost realizată şi a lui domnul Filip care a scris “Cuvântul de început”. Cartea a fost utilă şi datorită faptului că ne-a fost oferită de sărbători, când fiecare a putut-o citi şi analiza. Aşa au încheiat “Spinoşii” anul 2008, bucurându-se de preţuire între ei şi de stimă între confraţi. LA Mulţi Ani, şi multe succese în anul, care vine 2009 !!!