Ca să spunem aşa, ultima noastră întâlnire a decurs normal. Domnul Şiman a prezentat ultimile “măsuri organizatorice”, adrese şi alte invitaţii primite şi în special invitaţiile trimise de bistriţeni pentru dânsu şi doamna Găinariu, de-a fii musafirii Festivalului MĂRULUI DE AUR ce urmează a se desfăşura în Bistriţa în luna următoare.
A mai citit şi domnul Bud, ce n-au adus până acuma colegii de club pentru reîntregirea situaţiei pe anul trecut, cât şi unele activităţi în curs, cum ar fi participarea la Festivalul de la Vişeu. Apoi, conform regulei stabilite, a citit producţia de epigrame Domnul Bodnar Mihai, epigrame care au fost discutate şi analizate de membrii clubului. S-a constatat, de către cei avizaţi, că epigramele domnului Bodnar sunt în creştere calitativă şi acolo unde s-a putut s-au adus îndreptări de către domnii Micle, Filip, Şiman şi Fârte spre lămurirea unor deficienţe.
Am citit şi eu relatarea şedinţei anterioare, după care, am trecut la sărbătorirea domnului Bud care îşi avea ziua de naştere pe 20 curent. L-au răsfăţat cu flori şi cadouri, în primul rând doamnele, ca apoi să fie felicitat şi din partea colegilor. Nu ne-am zgârcit la urări şi cântări de MULŢI ANI TRĂIASCĂ şi ne-am bucurat fiecare, alături de dânsul de această aniversare.
Cred că o bucurie mai aparte o să aibă când îi voi spune situaţia statistică a site-ului în care tronează şi revista noastră “Spinul”. La această oră, în programul de internet, am fost preluaţi în 60 de servere, operaţie care cuprinde şi continentele Australia, Africa şi subcontinentul India. De menţionat că în Statele Unite ale Americii, pe serverele lor suntem din luna august a anului trecut. Ne-au vizitat până acuma circa 4000 de persoane o singură dată şi 26.680 ne-au citit sau copiat revista. Consider că şi acest hoby al publicităţii a crescut datorită vouă în primul rând şi ce este foarte important că sunt zile în care suntem căutaţi şi de 40 de persoane fizice, fenomen care altădată se întindea pe o lună-două. Anul trecut am fost “preluaţi” de 21 de servere, acum prin cele 60 de servere este clar că numărul de “vizitatori” vor creşte algoritmic. N-are rost să pun întrebarea:”Cum v-aţi pregătit pentru acest lucru?”. Este poate înteresant pentru fiecare să şti că eşti citit, dar cred că aduce o emoţie aparte să ştii că oameni de pe cele cinci continente te citesc, te judecă, te apreciază.
Dorim domnului secretar al clubului, toate cele bune şi să-şi conducă trupa, care a ajuns unde uneori nu ajung nici visele, sprea zările creaţiei.
Numai bine cu fericire în primul rând domnului Bud Nistor şi apoi tuturor membrilor Clubului “Spinul”

Cum afară ploua mocăneşte, cu toate că întram în primăvară, am sosit, rând pe rând câte unul, la sediul cenaclului. Pentru a nu ne strica bunele obiceiuri, şi acum, ca de fiecare dată, am aşteptat să treacă banalul “sfert academic”, cu toate că în cenaclul nostru, momentan nu avem nici-un academician, căruia să-i putem acorda acel “sfert de ceas” de întârziere înainte de-aş începe lucrările umilul nostru cenaclu.
Îmediat după : ”Declar deschise…”, preşedintele în funcţie, ne-a relatat cum nişte “onorabili” membrii ai cenaclului nostru, se tot “ţin scai” de “fătucile” alea de la barul OJT. Supărarea fetelor poate că n-ar fii aşa de mare, dacă cele două persoane le-ar fii curtat, dar “băieţii noştri” nu doresc dragoste, ei doreau doar să bea pe datorie, ceea ce este foarte jignitor chelneriţe. În timpul cât ne derula aceste fapte reprobabile domnul preşedinte, am avut impresia că mai mulţi membrii ai cenaclului îşi scăpaseră pixurile pe sub mese. Poate că le-or fi găsit…
Apoi s-a făcut prezenţa, şi aici avem o constatare îmbucurătoare. Eram prezenţi 21% din efectiv. Asta dovedea cât de mult îi interesa pe cei 73 de membri lucrările ordinare ale cenaclului scriitorilor noştri. Consiliul de conducere şi cordonare a Cenaclului, avea la început în componeţa sa : un preşedinte, un secretar şi nelipsitul personaj care strânge cotizaţiile. La data curentă mai sunt în funcţie doar primul şi ultimul. Domnişoara secretară, dacă a văzut că în acest Cenaclu nu este nici cu cine, nici cum, şi nici n-a plătit-o nimeni, sub nici-o formă, ne-a părăsit. Dânsa era tânără, era blondă şi plină de viaţă, ori, la vârsta ei, meditaţiile filosofice, n-o atrăgeau în nici-un fel. Adora acţiunea. Ne-a rămas doar al ce strânge banii, de care, se pare că nu ne vom scăpa niciodată. Operele cenaclierilor – cărţile noastre – le-am afişat în nişte dulapuri vitrine, pe care, cu mare grijă am pus lacăte, şi nu pentrucă ne temem de hoţi, ci pentrucă nu ştim când vom mai putea tipări altele, după câtă “generozitate” revarsă sponsorii zilelor noastre la “cultură”.
Procesul Verbal, care întotdeauna era scris de către frumoasa blondă care ne-a părăsit, se rezumă astăzi la o simplă coală A4 pe care ne trecem pseudonimele şi iscălim cu numele real. După ce fila a trecut pe la fiecare, ne trecem în dreptul numelui şi numărul crt., fapt ce ne evidenţiază, că de fapt prezenţa cenaclierilor este de 1/3 din efectiv. Lucru mare domnule!
Trăim într-o lume modernă tehnicizată, deci este normal, că fiecare dintre noi, are cel puţin un telefon mobil. În timpul în care “colegul de breaslă”, personajul care era “de serviciu la citit sau recitat”, în puţinele minute cât ţine expozeul domniei sale, are parte de mai mult de 30 de întreruperi cauzate de apelurile mobilele noastre. Pentru oricine, asemenea lucruri sunt enervante, pentru noi însă, fragmentele de discuţii “prinse” din aceste convorbiri, sunt adevărate intrigi pentru viitoarele opere….
Încercăm discutarea materialul citit, cum spuneam mai sus, printre pauzele discuţiilor la telefoanele mobile, operaţie care iar se întrerupe, deoarece se constată că sunt mai mulţi cenaclieri afară la ţigară, decât cei ce dezbat materialul în sală, unde făcătură, se vorbeşte mai mult pe mobil decât pe operă.Cu toate că scaunele nu sunt personale sau personalizate, pentru a arăta o oarecare disciplină, ocupăm de regulă acelaşi loc. Până mai ieri, lângă mine, stăteau două colege. Partea unde stau eu este folosită ca şi culoar fiind mai largă. De o vreme, doamnele s-au mutat în partea ceialaltă unde culoarul este jenant de strâmt. Întreb un coleg dacă cunoaşte motivul pentru care au schimbat locul doamnele. Le-am cauzat eu cumva? Tipul mi-a dat un răspuns sec ce nu aşteaptă replică:”Au dorit să fie frecate măcar la spate”… “Cei de la ţigară” sesizează că în sală se aplaudă. Este momentul în care autorul a mulţumit pentru “aprecieri” şi-a servit ţuica. Imediat uităm de toate intrigile şi necazurile şi redevenim aceiaşi prieteni-dintotdeauna, fiecare cu fiecare…“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

– Ce să-ţi spun nou, raportat la cele ştiute de tine?
– Nu te supăra, am avut impresia că tu doreşti să-mi spui ceva.
– Asta aşa este… şi Doru parcă a căzut pe gânduri. Era însoţit de colegul său de serviciu – Matei, şi el ajuns la vârsta de cinzeci de ani, dar Matei a vea o familie închegată, copii mari, pe când Doru era burlac. De fapt şi el, Doru, a avut o mare iubire, ce în final s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun a lui Doru. Au trecut treizeci de ani şi în rarele momente de euforie Bahică, prin care se mai întâmplă să treacă uneori, din ce în ce mai rar, Doru, întotdeauna “îşi evocă fosta lui iubire”, ca pe adevărata Artemiză. Se pare că n-o poate uita pe Mirela, marea şi unica lui dragoste, ratată. De fapt, cum s-ar exprima un cartofor, Doru a mers la cacialma, chiar şi în dragoste. Prietenul său Lucian, şi nu numai el, “ţinea cam aproape de Mirela”, cum făceau mai toţi colegii ei de serviciu, şi acest lucru se preta unei colege îndatoritoare, unei fiinţe inteligente, tolerante, dar mai ales unei foarte frumoase fete cum era Mirela. Atrăgea privirile automat când erai în preajma ei, dar şi discuţiile ce le conducea aveau partea lor de şarm şi inteligenţă. Dacă Lucian a văzut că Doru “nu progresează” în dragostea lor, printr-un artificiu tehnic, l-a obligat pe Doru să spună că “nu o iubeşte pe Mirela”, “într-o discuţie de doi bani” discuţie ce nici nu merită osteneala reluării. Totuş pe acest fond, Lucian, care în perioada scursă de vre-o patru ani de “discuţii sterile” între cei doi, el care a fost foarte aproape de fazele dintre “îndrăgostiţi”, trebuia să se abţină, să nu atace “frontal” problema dragostei sale faţă de Mirela. Acum, cu vorbele lui Doru în urechi, şi cu speranţa în suflet, s-a dus după Mirela căreia i-a transmis că Doru n-o iubeşte. Mirela intrigată de cele auzite, a venit să-i ceară socoteală “împricinatului”. Cum Lucian dădea impresia că totul e un joc, “la obligat “ pe Doru să repete parţial discuţia lor. Se pare că ziua aceea n-a fost una dintre cele mai fericite zile a lui Doru, care mecanic şi cu obidă, a repetat că:”n-o iubeşte pe Mirela”. Fata n-a înţeles umilinţa aceasta din partea “prietenului de patru ani” şi cum dânsa nu era Adela lui Ibrăileanu şi nici Otilia lui Călinescu, a devenit Doamna Lucian.
Se apropiau de blocul lor de locuinţe, transformat în “Asociaţie de proprietari”, bloc din care practic tineretul a dispărut. Cei care n-au plecat în lumea largă, s-au căsătorit şi s-au mutat în altă parte. Se pare că există încă în fiinţa umană acel simţ al protecţiei şi acceptul la o turmă, deoarece, ca un făcut, de fiecare dată când se muta cineva, de altfel foarte rar, în “Asociaţia lor de locatari”, se întâmpla ca acesta s-au aceea să fie un burlac cu vechi state, o domnişoară bătrână, un divorţat, văduv sau văduvă. Spre această “compoziţie” milita şi blocul lor fără ca să existe măcar vre-o “indicaţie” în acest sens. Aşa că acum Doru mai avea în propriul bloc, în afară de foştii colegi de serviciu cu care s-au mutat deodată când le-a fost repartizat “blocul” şi două domnişoare “în vârstă” apropiată de a lui, şi încă un burlac. Deci mai era cu cine “rupe” o canastră ori “să bată” o tablă. În ultimul timp, una din “domnişoare” se arăta mai interesată de Doru. Mara, că despre ea este vorba, aflând că Doru avea ceva “preocupări literare” îl ţinea la curent cu literatura din capitală prin abonamentul dânsei la revista “Luceafărul”.
– Şi, reia discuţia Doru, Mara a început să-mi aţină calea destul de frecvent, pentru a mă pune la curent cu realizările în domeniul literaturii din ţară. Pe mine nu mă prea interesa chestia “de a-mi baga în cap scriitori şi cărţile lor”. Este adevărat că mă duc şi eu la Cenaclul Scriitorilor. Mai citeşte unul o poezie, o proză, asişti la discuţii. Nu că aş muri după aceste lucruri, dar am impresia că spre deosebire de pescari, care trebuie să tacă până prind un peşte, ăştia vorbesc continuu şi vorbesc toţi. Apoi la sfârşit unii mai dau câte-o ţuică, ceea ce nu este rău. În final nu trebuie să spui nimic deoarece vorbesc ei, tu doar să-i asculţi şi din când mai dai din cap. Este suficient. Cunoscând “slăbiciunea” mea pentru literatură, Mara m-a “acroşat” de câteva ori cu nişte date despre un concurs literar, activitate care nu mă interesează deloc, deoarece îţi poţi da şi tu seama, că aceste premii literare, sunt nişte schimburi de servicii între literaţi. Cine o să-i da un premiu lui “Doru’ necunoscutul”? Nici nu se pune problema! Ieri o văd pe Mara că-mi intră în apartament cu “luceafărul” ei în mână. Incepe ea să-mi turăie ce scria “în foaie”, moment în care eu, pentru prima oră o vedeam pe dânsa :“femeie”. Ea continua să-mi spună criteriile şi condiţiile de participare, eu am luat-o de mână, am aşezat-o pe canapea şi atunci mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când eu n-am mai fost cu o femeie. A fost plăcut…
– Măi Dorule, cu concursul ce ai făcut?
– Ce concurs măi omule?! A fost vorba de o relaţie intimă între mine şi Mara, cum să fac concurs?
– Dorule, Concursul literar despre care ţi-a spus Mara…
A…pur şi simplu am uitat…mă duc s-o întreb.