Soldaţilor care nu-şi doresc ne aparat apartament, le va asigura reangajarea, imediat ce vor termina ciclul de instrucţie. Le va rezolva acest lucru prin „avansare la excepţional”. Nelu a lucrat mult, a buchisit, a făcut multe încercări şi în final i-a fost dat să reuşească. După ce a reuşit să rezolve problema, a executat mai multe exemplare, împreună cu Ghiţă fratele lui, şi s-a prezentat cu recuperatoarele la unitate, la comandant. Acolo mare bucurie dar şi satisfacţie deosebită pentru realizarea acestui „nod” în activitatea lor militară.. Evidenţieri, felicitări, avansări în grade la excepţional! Nelu aştepta ca şi lui să-i vină rândul. Aştepta ca promisiunile făcute de către comandantul de batalion, să se materializeze. Într-un târziu a venit şi ziua când a fost chemat la comenduire. Acolo comandantul de batalion, cu „sincere regrete” i-a comunicat că el n-a avut cunoştinţă că: locuinţă de la M.F.A., nu poate primii numai personalul angajat, nicidecum soldaţii în termen. „Totuşi, tovarăşe soldat am aflat că ai făcut o cerere pentru apropierea de familie. Uite ai aici transferul la Unitatea UM o2…. din Şomcuta Mare. De mâine te prezinţi la noua unitate” şi-i înmână documentele de transfer şi foaia de drum. Îţi urez succes în noua ta unitate. Drum bun”! „Mulţumesc să trăiţi” şi s-a deplasat la unitatea militară din Şomcuta Mare.
S-a prezentat la noua unitate şi n-a avut atâţia bani, câţi să poată trece pe la familia lui, să-i vadă măcar. După două săptămâni, de la transferul în noua unitate, a primit solda şi atunci a observat că fostul comandant, acel care şi-a arogat toate meritele în realizarea acelui dispozitiv de recuperare a tuburilor goale de la cartuşe (nu se ştie dacă nu i-a dat şi numele său acelei realizări a lui), atât a făcut pentru el că i-a dat un post fix, post de caporal, şi cu această ocazie i-a crescut solda la 21 de lei. Exact preţul unui bilet dus-întors Şomcuta – Baia Mare pe autobuzele IRTA. Soţia lui Nelu nu lucra. Şi ce-ar fi putut lucra, o mamă ce avea o fetiţă de doi ani şi una de un an. Poate atunci, pentru prima oră, să fi rostit cineva cuvintele „venit zero”. Familia s-a mai trăia din puţinul cu care-i mai ajuta fratele său Ghiţă, cel cu care a făcut acel dispozitiv de recuperare a tuburilor de cartuşe. Ajutorul acesta, nu era nu ştiu ce, puţin din ceia ce mai putea şi el. Cu toate acestea, datoriile nevestei sale pe timpul cât Nelu a făcut armata, au ajuns la peste patru mii lei, valoare de atunci a două salarii foarte bune. Nelu era un om extraordinar de econom. Cred că scoţienii puteau lua lecţii de la el. Aducea acasă tot ce putea economisi pe la unitate. Îşi dădea mâncarea gătită şi raţia de ţigări: pe pesmeţi, surogat de cafea, conserve, zahăr şi chiar din puţinul care-i revenea din cele 2200 cal care era raţia energetică aprobată pentru un soldat din ţara asta. Din toate aducea câte ceva, puţin, şi acasă. Era incredibil şi toţi comandanţii au crezut că probabil fură. Din cauza acestui motiv, l-au pus sub supraveghere…. Când şi-au dat seama care era situaţia şi au realizat că au greşit, au revenit la sentimentele lor de oameni şi l-au ajutat într-adevăr, cum au putut şi ei, dar de atunci nu-i mai era ruşine să vină acasă la fetiţe şi soţie. Acum venea şi el cu câte ceva de-ale guri, lucruri care le permitea soţiei şi fetiţelor să mai aibă ceva prin casă şi a reuşit să nu-i mai crească cuantumul datoriilor familiei sale. Măsurile lui Nelu, măsuri de prevedere pentru familia sa, au fost luate încă înainte de plecarea lui în armată. Şi-a adunat într-o ladă mare, cutii de conserve de carne. Avuse puşi de-o parte, câţiva saci cu făină, cartofi, ulei, untură, produse care i-ar fi asigurat familiei sale existenţa pe vreo şase luni. Numai că nu sunt toate aşa cum crede omul.

A intervenit o ceartă, între soţia lui şi mamă-sa, atunci locuiau la dânsa şi au hotărât, el şi nevastă-sa să nu rămână pe timpul satisfacerii serviciului militar la soacră-sa, respectiv la mama lui Nelu. Au plecat de la Rodna, şi s-au mutat la Baia Mare. Mutarea aceasta i-a cam costat toată acea acumulare de alimente, ce s-a dus pe diferite cheltuieli, cea mai mare cheltuială : chiriile. Fratele lui, Ghiţă, a primit o garsonieră într-un bloc turn, şi pentru ca să fie împreună cu familia fratelui său, soţia lui Nelu, cât timp Nelu era în armată, Ioana nevastă-sa s-a mutat şi de la sora ei, unde a locuit cu chirie împreună cu fetiţele, şi a ocupat o spălătorie în acelaşi bloc. Poate singura care a mai fost liberă când s-a văzut obligată să plece de la soră-sa. În acea garsonieră au stat până şi-a terminat Nelu armata, şi s-a apucat de lucru la Şuior. Înainte de-a lucra La Şuior, Nelu, a lucrat la Flotaţia Săsar, unde era foarte apreciat, într-un colectiv de muncă foarte bun. Diferitele necazuri ale vieţii dar mai ales că la Exploatarea Minieră Săsar nu era posibil să primească locuinţă mai devreme de un an, la făcut să plece de aici la Exploatarea Minieră Şuior, unde se primeau apartamente în maximul trei luni. Stăteau tot în acea spălătorie ocupată de nevastă-sa, când mamă-sa a venit, să-şi ia rămas bun de la el. De dormit dormeau pe jos pe o saltea. Partea tristă era că în spălătorie era un spălător, în care şi-a crescut fetele Ioana până s-a întors Nelu. Acum acest spălător îi incomoda enorm, dar administratorul acelui bloc nu le permitea să-l scoată afară. Din această cauza când Nelu dormea, nu-şi putea întinde picioarele şi omul avea aproape doi metri lungime. Cu toate acestea nu considera că acesta putea fi un motiv supărare, cu atât mai mult cu cât era convins că peste două luni va dormi în propriul apartament. Fratele său i-a propus să-şi ţină ziua de naştere în apartamentul său, apartament care acum era în alt bloc şi în care de avea două camere. Mutarea în acest apartament a făcut-o şi cu Nelu care la ajutat să se mute. Nelu zicea că: de fapt sărbătoreşte poate ultima dată acel eveniment în condiţii improprii El era sigur că la anul : „ şi altădată o s-o facă şi mai lată” dar în apartamentul propriu.

* * *

După discuţia avută cu maistrul Zavaţki, Nelu s-a dus într-un anumit loc, unde, după un craişlog îşi ascundea sculele, altfel aici nimeni nu-ţi garanta că le vei mai afla, indiferent de ce tip de lacăt ai fi avut la firida atelierului. Echipat cu cele necesare se apropia prin galeria G-3 de locurile de muncă a cărui custode, din partea atelierului mecanic, era el. Tândălind pe galerie cu gândurile lui, a trecut printr-o porţiune de galerie unde exista o presiune inimaginabilă, şi unde în urmă cu numai două zile, sub presiunea respectivă, au cedat simultan trei armături metalice TH, care în cădere i-a secţionat ambele picioare ale lui Dani, un coleg de şcoală, cu care jucau frecvent fotbal în curtea şcolii, fraţii lui mai mari. De la acest loc în care i-au fost amputate picioarele, Dani s-a târât 13-15 m înspre ieşire de pe galerie, specialiştii spun că acea târâre a ce-a mai rămas din Dani să fi durat cam o oră, dar Nelu era sigur că n-a durat mai mult de 20 de minute până sângele i-a părăsit trupul şi în acelaşi timp să-şi fi dat şi sufletul. Dani era unul dintre cei mai preţuiţi muncitori ai Şuiorului. A venit aici cu acel vestit Şef de sector care şi-a adus toţi oamenii din subordine de la Mina Rodna, operaţie nemaiîntâlnită nicăieri, ca o întreagă formaţie de muncă compusă din sute de oameni, să se alăture şi să plece după şeful lor de sector.

Omul acela nici măcar şef de mină nu era. Dar oamenii-l ascultau ca pe un părinte şi a reuşit, cu foarte mari greutăţi, să pună această mină pe picioare. Rodnenii lucrau numai în mină, tot ei făceau şi galeriile scurte pentru cariera Şuiorului, acele depozite unde se introducea dinamita, din care rezultau împuşcăturile masive. Materialul rezultat era încărcat cu excavatoarele şi se transporta la Flotaţia Centrală.
Se spunea că oamenii de aceia-l l-ar fi ascultat „orbeşte” pe Ianoş, şeful lor de sector, deoarece a preluat atât orizontul cât şi Galeria Nouă de la Franţi Bacii Uţu, un alt părinte al minerilor din Rodna, supranumit şi Bulibaşa. Dani era mai vechi de cât Nelu la Şuior. El a primit deja locuinţă cu toate că era necăsătorit şi de poate de aceia era omul pe socoteala căruia, din acest motiv, era mult tachinat. Dani la invitat pe Nelu să-i vadă locuinţa, noul lui apartament. Nelu s-a dus. Avea în cap mai multe variante de-ale lui de felul cum îşi dorea să-i arate viitorul lui apartament şi considera că al vedea pe a lui Dani, prind vizita ce o să-i facă, era ca un schimb de experienţă. Nu avea alte gânduri în această privinţă, cum încerca „cineva” să-i impute, el nici nu s-a gândit să-i ceară să-l lase în chirie, de asemenea lucruri era sătul până acum şi nici nu era cazul deoarece nu mai avea mult până şi-l primea pe-al lui. Şi chiar dacă şi-ar fi „dorit” o nouă chirie, ar fi avut alte posibilităţi, fraţii lui l-ar fi sprijinit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. În ambiţia sa, Nelu dorea ca de acum încolo, tot ce va dobândi, să fie doar ale lui. Pentru el CAP-urile nu mai aveau rost. Nu-şi mai dorea să se simtă străin în propria-i locuinţă. Deci vizita ce dorea s-o facă lui Dani, era o simplă curiozitate de-a sa, dorea să vadă „cum stă” un burlac, şi mai ales unul cu ceva mai mulţi ani în spate, cum îşi fugăreşte singurătatea prin apartament. În afară de asta mai avea o curiozitate asupra felului cum şi-a dotat apartamentul, ce mobilă are, cât la costat şi câte lucruri mai poate întreba un om ce n-a avut casa lui niciodată, pe unul care o are deja. Mai mult era sigur că Dani încă n-a invitat pe nimeni la el în apartament. S-a dus în vizită la Dani după ce au terminat şutul. Era un apartament frumos, drăguţ care avea toate obiectele şi mobilele noi. Ba să nu mintă avea şi câteva lucruri mai vechi, lucruri de care probabil Dani nu s-a putut despărţi când a plecat din Rodna. Nelu îşi aducea aminte că Dani avea o pisică. Undeva în apartament a organizat pentru ea un loc special al pisicii. Între două poveşti se uitau cum mânca pisica. Parcă doar pentru dânsul, Dani s-a apucat să vorbească:
– Vezi tu mâţul acesta, pot să-i schimb ori când farfuria şi el habar nare.
– Nu înţeleg la ce te referi, îi răspunde Nelu.