Oamenii s-au apucat sa dea jos bancile, prelata, cu toate ca era iarna…Dorinta lor de-a avea loc toti ortacii era mai mare decat tot curentul rece si inghetat care avea sa-i biciuiasca, fara nici o protectie. Ei nici nu-si puneau asemenea probleme…Asa ca masina arata acum ca un teasc. Cand eu am pornit “din jos” din sat, seful mi-a spus: du schimbul “sus”! Acum vad ca tot eu trebuie sa-i duc si pe acestia, dar acuma “jos”. Si schimbul asta este asa de numeros ca o sa-mi distruga batrana mea “Praga”, numai daca se vor urca in ea. Prea mare este dorinta tuturor sa ajunga acasa. Alte masini nu sunt, dar si acesteia ii ceream deja prea mult. I-am spus asta si maistrului Pintilie caruia i-au sosit cei doi oameni…Imi spune sa merg cat de incet pot ca sa evitam franarile si alte situatii ce ne-ar putea incomoda. Cat de incet? Cu cata grija? La o rabla uitata de cine stie cine din timpul razboiului? Cei 11 kilometri de coborare la vale, cu o panta de peste 10%! Cu aproape o suta de oameni in masina care doresc sa petreaca Craciunul in hainele lor de sarbatoare, nu in salopete murdare si fara familii. Daca acesti oameni intr-o jumatate de ora nu sosesc acasa, nevestele lor, cu copiii vor chema seful Combinatului, pe director, la “infatisare”. Pana la prima curba mai accentuata, spre Izvorul Rosu, nu s-a intamplat nimic. Oamenii sus, faceau bancuri, se veseleau unii pe socoteala altora. Inainte de curba pomenita, cea de la Izvorul Rosu, am incercat sa bag intr-o viteza mai mica. Masina nu raspundea la comenzi, cutia de viteze se “zbuciuma”. Am inlemnit. Astept reactii din masina, inca nimic deosebit.. oamenii n-au observat nimic. Mi-am facut un plan sa franez progresiv. Dealtfel, cu toti acesti oameni care stau in caroserie, stau in picioare, numai asa se poate frana. Apas usor frana. Nu se simte! Mai incerc odata…Tot in gol…Innebunit, apas in mod repetat si socat pedala franei pana la “blana”…Nimic! Masina a luat viteza. Abia de puteam sa urmaresc drumul. In curbe, cu acea greutate vie pe care o aveam, redresarea masinii se facea din ce in ce mai greu si in timp prelungit. Atinsesem suta de kilometri pe ora. Minerii, fiindca drumul era cu gropi, mai mult stateau in aer decat in caroseria masinii, atunci cand si-au dat seama despre ce este vorba, ce se intampla cu masina, ce se intampla cu ei, au inceput sa loveasca cu lampile de carbit in cabina masinii. Erau multi, cabina a inceput sa cedeze din volum, eu fiind nevoit sa ma aplec continuu, cabina a scazut in inaltime. Asta facea deosebit de grea conducerea camionului. Maistrul Pintilie a intuit ce era, dar de frica nu a mai intrebat nimic. Cu “hoamarul” (ciocan de geolog) a inceput sa sparga cabina in partea de jos, ca sa franam volantul. La Podul Morii erau doua drumuri care duceau in munte. Trebuia sa ma hotarasc, un viraj scurt la dreapta, paraituri, un trosnet puternic, un vaiet prelung, dintr-o suta de piepturi de mineri. Un icnet grozav…si, liniste… Cabina fiind tasata nu am mai putut iesi de la volan. Imbre si cu Pintilie m-au tras afara din cabina, nu se vedeau prea multe. Iesind afara m-am ingrozit. Un covor multicolor, murdar, pe fata alba a zapezii. Acest covor era format din minerii din schimbul II pe care eu trebuia sa-i duc spre casa, la familiile lor. Acesta era schimbul…si ce am facut eu din el!Era carne de om…Insirati pe o suprafata de 200 de metri patrati. In fata unui astfel de spectacol, cuvintele sunt neputincioase…Neputincioase au fost si reactiile noastre privind nenorocirea ce s-a abatut asupra noastra si asupra mea…Parca ceasul universului s-a dezaxat. Ramasesem perplex…Doream un semn…si atunci, da, atunci s-a miscat primul…A inceput sa-mi fie teama. Pentru lucruri incomparabil mai mici am vazut soferi batuti “mar” de catre mineri. Nici eu nu meritam nici o clementa. Ma uitam la ei cum se miscau…o mana…un cap…un picior…Unii se ridicau in picioare!…Isi imprumutau unul la altul tigari, se miscau! Se miscau!!!…

Lacrimile au inceput sa-mi umple ochii, plansul imi zdruncina intreaga faptura, pe masura ce aceia pe care I-am crezut ca nu mai sunt vii, ca nu mai sunt printre cei vii, se ridicau in picioare, fumau sau vorbeau… Oamenii, minerii acestia pe care eu “i-am semanat” pe drum, fara alta vorba, m-au batut pe spate si mi-au dat mana…Erau Oameni, langa semenul lor… Maistrul Pintilie s-a dus prin sat, la localnici, de la care a imprumutat cateva sanii trase de cai, cu care si-au continuat drumul catre casa, de-au putut face si ei Craciunul lui ’47. Acum, ca Ilie s-a pensionat, nu face cum fac ceilalti, cand isi mai permite cate un pahar de vinars, sa povesteasca diferite intamplari din razboi sau armata, intamplari neverificate niciodata si acceptate ca atare. Pentru el, pentru Ilie, povestea a ramas la:”pornit-am c-o suta de oameni… de mineri…care iesisera sanatosi din mina si toti doreau, ca niciodata sa ajunga, la neveste, la copii, la familii. Toti stateau in picioare in Praga mea, fara frana…” Micul schimb din seara de ajun plecase de mult spre locurile lor de munca. Cei mai multi prin put, prin “George”, ca sa “faca” scarile pana la orizonturile superioare. Cei care erau mai sus, erau cei din orizontul “Terezia”. Stet cu maistrul lui si cu ortacii au ajuns la “masa de apel” in cumpana noptii, cam tot pe atunci cei din “Galeria Noua” isi golisera traistile de merinde. Compresoarele au fost pornite la ora 23. Nu prea era nevoie de aer. Manometrele “bateau” spre maxim cu toate ca functiona numai “Lang”-ul, cel mai mic compresor pe care il aveau in dotare. Dar ordinul era clar: “sa fie aer tot timpul schimbului, atat cat este nevoie”. In celelalte schimburi functionasera aproape toate compresoarele din dotare, asa ca acum era cald si bine, chiar daca s-ar opri si celalalt compresor care acum functiona in gol. Minerii din “Terezia” au plecat fiecare spre locurile lor de munca. Erau zece mineri, lacatusul, artificierul, maistrul si doi vagonetari. Tot schimbul care trebuia sa faca intretinerea, ca echipele ce vor veni in schimbul de dimineata sa aiba front liber. Echipa lui Stet s-a apucat de lucru. Dupa copturire au facut doua armaturi, le-au batut si s-au apucat sa gaureasca pentru rectificari. Pe la ora doua, dupa miezul noptii, au simtit ca-i ustura ochii si, putin, gatul. Respiratia li se accelera. Se zarea si ceva ceata, dar cum se perfora “pe apa” au crezut ca este din cauza pulverizarii apei. Parca le vajaiau urechile, li se ingreuna corpul, o senzatie de amorteala “il culca” pe ajutorul de miner la talpa frontului. Stet vede cum a cazut ajutorul, cauta traista, ia sticla de ceai si-i arunca pe fata. Tamplele il impung, pune pe Alexandru pe scandura cu care se dadea gaurile la talpa, il trage dupa el, un metru, inca 50 de centimetri si cade peste pireac. Cozorocul castii ii intra in gura, fruntea ii lasa zeci de broboade rosii la contactul cu talpa frontului. Maistrul a controlat toate fronturile la ora 23. Cu artificierul a controlat cererile de explozibil in schimbul lui si a verificat modul de realizare a sarcinilor de catre cei doi vagonetari, iar inaintea celui de-al doilea control, s-a apucat sa manance.

Intrucat apa de baut se gasea numai “la masa”, fiecare echipa venea, in timpul schimbului, sa ia apa sau vreun sfredel. Cu aceasta ocazie mai schimbau cateva impresii cu fiecare. Mancand, si-a adus aminte ca nu a semnat fisa de consum, de explozibil a lui Stet si nici dupa apa nu a vazut pe nimeni de la ei sa vina. Ii trecuse pofta de mancare. Trimise lacatusul sa vada ce-i la inaintarea lui Stet. Lacatusul ii gasi pe cei doi pe jos, masina mergea, o lasa asa si “se inhama” sa-i traga dupa el. Dupa 20 de metri cade si el… Cam in acelasi moment este trimis si vagonetarul spre front. Nici acesta nu se mai intoarce. Maistrul fuge la prima echipa, ia oamenii de acolo si se apropie de front, isi da seama ca nu este aer si mai sunt si gaze, nu reuseste sa recunoasca ce fel de gaze sunt, uda batista, o pune la nas si inainteaza. Un om este lasat cam la distanta de 200 de metri de front cu sarcina ca, daca va fi strigat, sa mearga dupa ajutoare. El a plecat cu minerul, i-au gasit, s-au intors, au adus vreo 2 vagoane si platforma, i-au incarcat si i-au coborat prin put si apoi afara. Lacatusul si vagonetarul si-au revenit…Stet si cu Alexandru nu… Compresoristul Bot, cu ajutorul sau Nelu au pornit la ora 23 compresoarele “Timpuri noi” si “Lang”-ul. Vazand ca cererea de aer este mica, au oprit compresorul “Timpuri noi”, ramanand sa functioneze numai compresorul “Lang”. Bot a verificat personal uleiul, manometrele, a ascultat supapele, a completat registrul de tura, a insistat cu curatenia, a evacuat acumularile de lichide din instalatiile de aer comprimat. Se cam plictisea. De fapt, experienta lui ii spunea ca daca la o ora si jumatate de la inceperea schimbului nu se consuma aer comprimat, mai tarziu consumul va fi foarte mic, nefiind nevoie de mai mult. Cine are de gaurit, acela incepe devreme, ca sa termine repede. Asa ca, daca ar opri si celalalt compresor tot nu ar fi necaz, dar daca s-a hotarat sa se faca schimb, atunci este necesar si aerul comprimat. Gandul lui Bot era la Evi. El, neinsurat fiind, cu butinarii astia care-si cam “neglijau” consoartele, il mai “ajuta” si el pe cate unu…S-a dus aseara la Evi, dar i-a venit o prietena si n-a putut sta, lumea barfeste…
In ajun, Evi l-a chemat la ea si uite, Domnule, ca iar i s-a pus de-un schimb, ca intotdeauna, primii sacrificati, tot cei neinsurati si tot pe noapte. Unul ca el, neinsurat, trebuie sa-si caute o prietena, o tovarasa, pe cand cei insurati intind mana si-o au. Dar poti sa zici ceva? Cui sa-i spui? Cine te ia in seama? Cine ia in serios aceasta problema? Mai e mult pana va fi dreptate… De nu se duce la Evi, ea va crede ca si-a batut joc de dansa si atunci… Daca totusi se duce, ca ea nu stie ca e in schimb? Ce ar fi sa traga totusi o fuga pana la ea? asa, o ora, doua…precis c-ar fi inapoi, n-ar mai stii nimeni, nimic…In “Galeria Noua”, in afara de el si de ajutorul lui, Nelu, nu mai era nimeni. Daca totusi se intampla ceva? Nelu e mai mult un copil!…Ce sa se intample, domnule?!…Lucrez aici de atata timp si nu s-a intamplat niciodata nimic. Nimic nu s-a petrecut in acesti ani… Bot se mai uita odata prin hala, iese putin pe poarta ei, se retrage unde crede ca poate fi si auzit. Ii face semn ajutorului sa-l urmeze si cand crede ca se poate face inteles:
– Nelule! Tu stii unde stau eu?
– Da!