– Mai, Nelutule, cred ca mi-am lasat focul aprins acasa. De fapt nu-s precis nici ca mi-am inchis usa la intrare. Nu ai vrea sa te “arunci” pana la mine sa vezi ce-i acolo? Ce zici? Inima copilului se stranse. Sa mergi noaptea, in crucea noptii, singur prin padure, apoi printr-un catun pustiu … ii era frica!
– Domnule Bot, de ce-i asa mare graba? Ca doar la cinci om termina si-om vedea ce si cum!
– Ce sa zic eu pruncule! Am asa o neliniste, parca ceva nu-i in regula…asta-i problema, intelegi?
– Eu inteleg, dar…
– Nelule! Daca te las pe tine aici, la compresoare, tu esti capabil sa te descurci?! Nu-i face vreo tampenie, ori, Doamne feri, sa dormi cu compresorul mergand?!
– Vai de mine!…Nene Andrei, dar cum va puteti gandi la asa ceva?! Nici n-am stiut ca aveti o parere asa proasta despre mine. Eu…
– Stii cum sa le opresti?…Stii cum sa inchizi ventilele?…Stii in care parte sa stai cand opresti, sa nu te curentezi daca va trebui sa le opresti?!
– Stiiiiuuuu!…
– Atunci pot sa fug… eu… pana acasa?
– Linistit, Bade Andrei!
Andrei parasi “Galeria Noua” si o lua pe drumul canalului turbinei, canal de aductiune al apei si pentru compresoare. Era si paralel cu galeria, era drumul mai scurt, dar si mai ferit de ochii indiscretilor. Mergand pe “buza” canalului a observat ca odata cu zapada au cazut si multe frunze inghetate, frunze care se faceau ca niste cocolosi, ca niste ghemotoace, care intrand unele in altele, se faceau zapod si exista perspectiva infundarii gratarului, blocand canalul.
– Drace!…Trebuia sa fie schimb si la canalul turbinei! Zoaiele astea pot inchide stavilarul! Atunci nu va mai primi apa nici turbina si nici compresoarele…
In acel moment a simtit un fulger pe sira spinarii…
– Nu cred ca si sus e asa! Sunt sigur, am verificat debitul apei la compresoare! Totul era normal!…Cu aceste ganduri a ajuns in sat. La Evi palpaia o luminita. A batut usor in geam, usa s-a deschis fara zgomot. A intrat.
– Sarbatori fericite, Evi, sopti Andrei.
– Multumesc, asemenea. Ma bucur c-ai venit. Intra repede, se raceste casa! Nelu, cand s-a vazut si stiut singur in toata ‘Galeria Noua” a fost cuprins de teama. Cat timp au fost “in doi”, nu s-a gandit niciodata ca i-ar putea fi frica. Acum ii era si frig si frica.
S-a “tras” langa Lang, compresorul care mergea, sa se mai incalzeasca. In partea supapelor de evacuare, era mai cald. Si-a pus spatele pe ele. Era bine, era placut…A atipit. Visa…visa ca si el a fost la balul de Craciun…Era acolo o fata nemaipomenit de frumoasa si parca asa era, ca era logodita cu prietenul lui, Lati, sigur ca si el a dansat cu Ea…Nu stiu ce i-a venit lui Lati si a sarit la bataie cu cutitul. I l-a infipt in spate… De spaima s-a trezit…Durerea din vis continua inca…I s-a aprins pufoaica si-i ardea spatele. Cu haina arzand pe el a sarit in picioare…Supapele compresorului erau rosii. Compresorul lucra fara apa, uleiul s-a aprins.

Compresorul nu mai baga aer pe conducte, trimitea in loc de aer curat, gaz, la toate locurile de munca. De cand asta? Cat rau a facut? S-o fi intamplat ceva?!…
Puterile-l lasau. Fumul era gros. Dorea sa opreasca masina, compresorul…nu mai stia nimic, nu mai vedea nimic. Durerea, spaima l-au facut sa urle ca un animal. A fugit spre deal. Intuia ca nu-i bine. A plecat urland in jos; urla de spaima, de durere…Fugea si urla…A trecut si de casa Evei…Andrei i-a recunoscut vocea. N-a fugit dupa Nelu, pericolul era “in sus”. N-avea lampa. A intrat in mina pe intuneric. N-avea casca. A observat acest lucru dupa ce si-a lovit capul de-o lira de dilatatie. Respira greu, sacadat…Cu mainile pipaia teava compresorului sa nu se mai zdrobeasca si de altceva. Se zarea un bec rosiatic…se auzeau zbaterile ultime ale unui fost compresor care ardea. L-a decuplat, l-a stins constatand ca nu mai era nici o lumina. Gazul strangea de gat, in galerie s-a stabilit din nou linistea. A inchis hala si a plecat. Pe drum se intalni cu Ianos – barbatul Evei- care se intorcea acasa. A fost la deszapezit cu un tractor KD si acum cobora din munti.
– Sarbatori fericite, Andrei!…
– Sarbatori fericite!

Masina cu minereu, cu minerii deasupra minereului, a intrat in sat. Minerii aveau lampasele aprinse si trupurile lor formau un salas pentru trupurile fostilor ortaci, salas care-i cuprindea pe Stet si Alexandru, care, cu toate ca “priveau” spre inaltimi, lumina lor apusese dupa cum a apus si bucuria sufletului pentru cerul senin si nu le mai pasa nici de gerul Craciunului…. Masina a franat usor, cu un geamat lung. Copiii lui Stet si a lui Alexandru, parca teleghidati s-au urcat in masina in care cei ce i-au zamislit zaceau fara viata… Cei care s-au luptat din greu, ca ei, copiii lor, sa nu aibe numai vise desarte pe lumea asta, sa nu ramana tot ce-si viseaza numai in speranta Domnului….tatii lor, tatii lor pana acuma cand, fara voia lor i-au parasit si cand, la toate rugamintile si dorintele lor nu va mai fi nimeni sa-i mangaie pe cap, sa le promita ca si visele lor se vor realiza candva. Acum, daca bunul Dumnezeu nu va fi atat de solicitat de toti acei care n-au nici o mangaiere, poate, din cand in cand ii va auzi si pe ei. Trupurile inerte nu raspundeau suferintelor si imensei pierderi care golea sufletul copiilor. Era incredibil cata dragoste aveau copiii pentru ei… Si ei parca nici nu-i luau in seama:
-Tatucaaa!….tatucaa!…tata drag, de ce nu ne vorbesti? Mainile lor, ca niste animale cautau sub haine caldura pe care ei o crezusera eterna si acuma n-o mai aveau. Apoi le mangaiau fata si mainile…si nimeni nu spunea nimic…
-Tatuca, te rugam, nu ne parasi!…nu ne lasa tatuca…te rugam, iubeste-ne si tu tatuca…nu ne lasa tatuca! Noi ai cui vom fi de astazi, daca tu ne parasesti? Au inceput sa le descheie hainele, sa ii patrunda caldura care nu mai era…
-Nu ne lasa tatuca!…Nu te-om mai supara…om fi cuminti!…Te rugam numai nu ne lasa, deschide, te rog, ochii…Oamenii, cu noduri in gat si ochii-n lacrimi au luat copiii si trupurile ortacilor si i-au coborat din masina.

Astfel, una dintre cele mai fericite zile a crestinatatii pentru ei a devenit ziua fara de speranta. Pe doua sanii trase de boi, cu canace negre in coarne, cu bocitoare si suflete impietrite, cu ecoul plansetelor sfarsite in imposibila intoarcere, ortacii isi conduceau fostii tovarasi, nu colindand, ci murmurand Imnul minerilor in ajun de Craciun.
-Doamne, ce poveste groaznica!…
-Ai dreptate! zise Andrei. Dupa ce am facut puscaria, am platit, pana mai zilele trecute, pensie…pentru copiii ortacilor. Dar faptul ca au murit, din vina mea…nici azi, cugetul meu nu-i linistit…Si au trecut ceva ani de atunci. Numai pentru faptul ca m-am dus la una, nesatisfacuta. M-am crezut si eu mai barbat. De atunci nu mai sunt miner.
– Nu ti-a fost usor nici tie. nu…hm…
-Asta asa-i… cum zici tu! Dar noi, nici acum nu tragem spre casa?
-Mai, Andrei, de cate ori sa-ti spun ca prietenul meu are nevoie sa se consulte cu tine! Hai pana la el, ne vedem si dupa aceea plecam.
-E tare tarziu, de fapt e devreme…Mai bine ne intalnim alta data.
-Stii ce? Stai, ca-l intreb.
Ramas singur, Andrei saluta invitatii, care deja se dispersau, cand aparu prietenul sau:
-Ei bine, maine dupa amiaza ne asteapta,
-Atunci putem merge si noi catre casa.
-Da, plecam. La revedere la toata lumea!…si au iesit. Pe drum povestind de una, de alta, lui Andrei “ii sari mustarul”:
-Nu stiu ce-i cu tine astazi, il apostrofa Andrei, dar esti aproape ca prima femeie pe care am cunoscut-o…
– Cum? Ce spui? Care femeie? Cum era?
– De fapt n-a fost cea mai fericita experienta, dar daca ai devenit curios, atat de curios, iti spun. Tu meriti sa stii. De fapt n-as vrea s-o lungesc, dar nu stiu cum se intampla…De cate ori ma intalneam cu ea, de fapt de cate ori doream sa ma intalnesc cu ea, neaparat trebuia sa fiu pregatit. Nu doresc sa spun ca si alti barbati, cand se intalnesc cu o femeie, n-ar face pregatiri. Fiecare le stie pe-ale lui, dar pregatirile pentru intalnirea cu ea erau deosebite si lungi. Ma crezi ori nu, dar incepeau cu functionalitatea apartamentului si tineau pana la pregatirile psihologice de care aveam mare nevoie. In apartament instalatiile trebuiau sa fie ireprosabile, zugravit, geamurile, usile, sa se inchida bine si silentios. Ce s-o mai lungesc, la fel cum ai primi o mireasa. Urmau, evident, aranjarea hainelor, le mai scoteam la aerisit, uneori regretam ca nu mi-am putut permite si altele. Aparitia ei imi manca toate economiile si resursele. Poate te umfla rasul, dar la mancare avea pretentii deosebit de …aparte. Cat timp imi statea pe cap, cu ea nu puteai manca o stevie, spanac, o salata, feri Doamne! Numai jambon, carne uscata, carnati, sunca…ce mai, numai scumpeturi si hrana “solida”. Mai avea si alte metehne. Cu ea nu-ti puteai permite sa umbli imbracat mai lejer…sau asa cum se vede in filmele americane, ca dorm in pielea goala. De neimaginat…Era imposibil. Erai gata, numai daca-i faceai propunerea, iti facea viata un calvar. Sa fii indraznit sa ies din casa imbracat asa cum voiam eu, era de neconceput.