Trebuia sa ma imbrac numai asa cum ea dispunea, daca nu, imi lasa urme pe viata. Fara voia ei aceste lucruri nu se puteau rezolva. Odata, crezand ca ea m-a parasit deja, m-am apucat sa sap in gradina. Am vrut sa pun ceva, lasand-o in pace sa faca ce voia, neacordandu-i nici o atentie. Ei bine, ma crezi ori nu, tot ce am lucrat in gradina, tot ce am pus mi-a distrus Doamna in cateva clipe. Imi venea s-o blestem, dar nu mi-am pus mintea cu ea. In sinea mea eram hotarat sa ma scap de ea odata si…asa a si fost…
– Mai, Andrei!…Cine dracu a fost aceasta ticaloasa? Auzit-am atatea despre femei, ca nu mai am atata par pe cap, dar cele spuse de tine le intrece pe toate…Cine-i idioata?
– Faci “misto” de mine?
– Cu asta, tu ce vrei sa zici?
– Pai!…Si tu ai “umblat” cu ea…Si acuma te faci ca n-o mai cunosti?
– Ce spui?.. Care? De ce ma fierbi atata, ca nu stiu de ce sunt capabil sa-ti fac!…Tu imi povestesti toate atrocitatile astea despre o femeie, ca in final sa zici sau poate sa ma si acuzi ca eu ti-am “pasat-o”!…
– Asta …nu eu am spus-o.
– Spune odata…Cine-i? Cine-i curva dracului?
– Nici asta nu am spus! Cum ca ar fi …”curva”.
– Omule!Spune-mi! Cine-i femeia?!Zi odata!
– Pai…nu stii? E iarna, iarna, bobocule!
– Ce?…Cum…Ti-ai gasit sa te joci pe nervii mei?!!!
– Ei! Ti-am povestit si eu de o femeie…Cumva trebuia sa-ti satisfac “curiozitatile”, nu? Ei! Acum te-ai linistit?
– Iarna! O femeie? Hai, ca-i buna! Ha…Ha…Ha…Buna!… Iarna!… Femeie!
– Acum ca ai cunoscut prima femeie, pentru care an de an am emotii, la intalnirea cu ea si pe care n-o poti “pasa” nimanui…Fiecare are iarna lui. Tu nu poti sa umbli mai repede? Ca vor trece 2-3 luni si iar am “intalnire” cu ea.
– Ha, Ha, Ha…Hai ca-i buna! Andrei!…Andrei!
– Da. Ce ganduri iti mai tulbura mintea?
– Mai Andrei!…Femeie, femeie…tu nu ai avut?
– Pai!…Nenorocirea mea de la cine a inceput? …nu de la o femeie?
– Nu asa!…tu nu ai fost insurat?
– Ba da.
– Si?
– Si, ce?
– Si …unde ti-e nevasta?…Copiii…Casa…Ce, nu pricepi? Toate trebuie sa ti le trag cu clestele din gura?
– In primul rand nu inteleg de ce? Din seara asta, si nu numai din aceasta seara, observ ca te preocupa viata mea. Atatia ani, nu te-a interesat nimic. Ori… “se fac din nou dosare”?

– Sa te ia dracu! Cu dosarele tale cu tot! Si pe cine le-a inventat! Dar tu nu ai impresia ca ti-ai ascuns puscaria in dosul prieteniei noastre?
– Nu…Nu! Nu am aceasta impresie intrucat, dupa cate ai vazut, i-am povestit si savantului si ti-am povestit si tie in aceasta noapte. Si, mai mult, as povesti oricui mi-ar cere, ca sa invete oricine este pe cale sa greseasca…acela sa-si aduca aminte de mine, de mine si de Crucea mea! Tu nu stii cat ma doare si acum…acum, ca au trecut saisprezece ani de atunci, ca pentru a ma culca cu o femeie a trebuit sa-mi moara doi ortaci, Alexandru si Stet. Toti lingvistii iti explica faptul ca termenul “dor” este intraductibil. Ei bine, nu este singurul cuvant! Mai este unul si acela este cuvantul “ortac”. Este un cuvant care este mai presus de toate cuvintele, de grade de rudenie, de prietenie, de filiatie. “Ortac” inseamna prelungirea propriului tau eu…si asta nu in sensul orgoliului, ci in protejarea ta, a vietii tale, in imbunatatirea traiului tau, in sustinerea ta. Aceste lucruri familia le face daca are chef prietenul, daca nu-l “angajeaza” o prietenie mai “mare”. Numai un ortac este o proiectie sigura si continua, indiferent ca-s frumos sau urat, indiferent ca-s slab sau gras, ortacul intotdeauna ma va veghea, el pe mine si eu pe el si aceste sentimente sunt asa de frumoase incat merita sa le raspandesti in toata lumea si in viata de zi cu zi, in munca. De fiecare data, atunci cand relatez aceasta intalnire, sufletul meu se indurereaza si parca retraiesc acele momente groaznice, in care eu, inconstient, le-am curmat zilele ortacilor mei.
– Mai, Andrei, eu nu am vrut sa te supar, sa te intristez, dar parca iti face o placere sadica sa retraiesti acele clipe, sa te chinuiesti cat mai cumplit psihic. Nu ar fi bine sa mai schimbi si tu aceasta maniera de-a povesti, de-a te autoflagela?
– Stii, am fost la petrecerea prietenului tau si fara sa vreau, din poveste in poveste, am inceput sa fac o analiza a trecutului meu. Mi-am dat seama de acest lucru in momentul in care tu mi-ai atras atentia ca ma autoflagelez.
– Si… si nu-i adevarat?
– Tot ce se poate, dar doresc sa-ti spun ca starea aceasta, observata de tine n-are nimic comun cu autoflagelarea.
– Imi spui tu mie?!
– Te vad foarte convins de cunostintele tale, numai ca, ceea ce tu denumesti autoflagelare, nu-i altceva decat o simpla frica.
– Te rog, Andrei, sa nu-ti inchipui cumva ca ma duci cu presul. Ce-am vazut cu ochii mei, nu ma poti lamuri tu ca-i altfel.
– Ca sa-ti dau un raspuns la intrebarea pe care mi-ai pus-o, eu nu vreau sa te duc cu nici un pres. Intentia noastra era de a ajunge acasa, dar daca ma starnesti, ma si obligi sa-ti dau raspunsurile care ti se cuvin. Ca o simpla constatare, tu n-ai observat ca oamenii nascuti la oras parca au “obligatia” sa se creada mai destepti decat altii?
– Vrei cu tot dinadinsul sa ma insulti?

– Nici pe departe. Mi-am pus si eu o intrebare “ca omul” si tot in acest context, daca sa mai continui discutia cu tine sau sa-mi vad de ale mele.
– Dar ce-ti veni?
– Tu poate ca nu observi ca ma sufoci cu intrebarile, dar stai rau cu timpul de ascultare a raspunsurilor. Si atunci, mai are rost monologul tau.
– Vad ca ai devenit atat de sensibil ca incepi sa ma iriti!
– Este exact ce-ti spuneam si eu.
– Bine, Andrei, umileste-ma, pune-mi porecle, calca-ma in picioare, dar incearca cumva si tu sa termini discutiile acestea, care parca-s blestemate! In loc sa primesc un raspuns, primesc o poveste care include o alta, care nu are sfarsit, care…Ma, tu faci telenovele cu mine?!
– Ma acuzi de ceva de care ai fi mandru. Oamenii simpli sunt greu de ascultat. Cred ca si tu ai observat.Oamenii de rand nu prea sunt ascultati de cei ce-si pot permite sponsorizarea unor telenovele, niciodata. Totusi, pentru a-ti arata ca eu tin mai mult la tine, o sa incerc sa-ti dau cateva raspunsuri si daca nu vei fi multumit om putea sa si tacem, pana ajungem la casele noastre.
Problema care inca ma framanta si pe care am observat ca tu n-ai remarcat-o este un sentiment deosebit, o fuga a inimii mele, o parasire a persoanei mele spre locurile unde m-am nascut. Acest renghi mi-l joaca inima ori de cate ori imi aduc aminte de locurile natale, de timpul cand aveam si eu un sat “al meu”.
– Poate-i un lucru firesc. Poate…
– Firesc da, dar faca ma pui sa-ti povestesc lucruri de suflet si nici n-ai rabdarea sa-mi asculti raspunsul, ma iriti si in acelasi timp ma jignesti.
– Tu stii ca nu asta am cautat si mai stii ca, firea mea rebela, dar mai ales nerabdatoare imi mai face si mie feste. Deci…
– Nu m-ar deranja acest lucru, atat timp cat as povesti banalitati, dar cand am trecut la chestiuni de suflet, ai cam sarit calul. Era vorba de un oarecare sentiment de frica. Sentimentul acesta ma domina. In momentul cand ti-am spus asa ceva am avut vaga impresie ca ma cam iei peste picior.
– Si, ma rog, ce jignire ti-am putut aduce daca te-am intrebat daca nu cumva “ma duci cu presul”?
– Daca-ti spun ca…nu pot sa-ti spun?
– Cum, adica, nu poti sa-mi spui?
– Cred ca asta as fi dorit, sa-ti transmit, ca acea frica despre care am inceput a povesti din generatie in generatie este o frica genetica si are peste sapte sute de ani. Ni s-a transmis prin sange si prin suflet.
– Andrei, cine dracu, te crezi? De fapt nu asta am vrut sa zic: cine dracu m-a pus sa ma imprietenesc eu cu tine? Auzi vorba, frica genetica, si probabil vrei sa mi-o transmiti si mie?!
– In mod normal la asa replica ar trebui sa-ti spun ca esti prost si sa te las in pace. Nu fac acest gest intrucat eu iti sunt intr-adevar prieten si o sa incerc sa-ti explic daca cumva mai esti capabil de-a recepta, daca nu, te-oi lasa in pace.