– Cuuumm?
– Uite cum. Facand apel la cunostintele tale din scoala. Iti mai amintesti care sunt cele mai cunoscute legende populare pe teme istorice?
– Paai, legendele despre Stefan cel Mare si Mihai Viteazul…
– Bun, corect. Spune-mi o legenda despre Stefan cel Mare.
– Cele mai renumite sunt cele despre luptele lui cu turcii, cu tatarii…
– Deci cu tatarii. Tu cum iti explici acest lucru? Maria Sa, Stefan, a facut nenumarate fapte bune. Nici azi nu se cunoaste exact numarul de biserici construite prin voia lui, cu banii lui, a ridicat oameni de vaza, a avut o scoala a diplomatiei, a impartit dreptate si, cand e vorba de tatari, ai impresia ca cel ce povesteste e un razes care ar fi invins de curand o hoarda de tatari, atat de clare si pline de prospetime sunt aceste relatari. Nu ti se pare ciudat acest lucru? Asupra mea aceste fapte au avut o deosebita inraurire. Nu toate, mai ales doua fapte istorice. La anul 1242, orasul in care m-am nascut, care acum e un sat ca altele, a fost macelarit in Duminica Floriilor de Hoarda lui Kadan. Cealalta pagina de istorie, care probabil zace in mine, a fost ultima invazie tatara care a mai patruns in Rodna si, zic documentele, ca ar fi fost invins de cnezul Flama, pe valea Tatarilor, cnez care mi-e stra-stra-bunic.
Aceste fapte auzite din gura mamei erau atat de convingatoare incat, daca cumva latra un caine in timpul povestirii, eram sigur ca afara-s cainii de sange ai tatarilor, orice izbitura era o pleznitura din biciurile mongolilor, care probabil chinuiau un taran. Simtind aceste fapte in povestile mamei, m-am convins ca frica se transmite ereditar, prin cromozomi, Acest lucru voiam sa-ti spun, la acest lucru voiam sa te iau drept martor.
– Si chiar asa s-a intamplat?
– Da.
– Eu credeam ca imi vei povesti mai pe-ndelete despre ce-i vorba.
– Asa as fi dorit, ca pe mine nu ma doare gura, dar ce sa fac daca tu stai prost cu nervii, cu rabdarea.
– Acuma devii tu copil. Detii o poveste asa de antrenanta, cu supozitii neverificate, cu noi ipoteze si tu te bosumfli. N-o mai spui. Te rog, sa fim barbati. E totusi o problema care ma intreseaza mai mult decat un prieten bosumflat, asa ca nu ma mai fierbe si povesteste mai departe.
– Te vad hotarat ca niciodata, ti-o spun, te avertizez ca nu este chiar asa de scurta, va trece ceva timp pana vei auzi sfarsitul.
– Nu conteaza, daca-i ceva frumos. Sunt decis si cred ca-mi va face o mare placere atat faptul ca o sa cunosc o pagina in plus de istorie, cat si cum iti motivezi tu teoria despre frica.
– Povestea aceasta din “Tara Ardealului”, cum atat de frumos o numea Nicolae Balcescu, se derula cam pe la anii 1200 si este purtata din gura in gura, dar de scris nimeni nu s-a invrednicit s-o scrie si dainuie de cand s-au asezat “musafirii” cum le va spune istoricul Stefan Pascu in cartile sale, pe sasi, sarbi si altii…Povestea incepe cam asa:

“Kondrad se intoarse si privi in spate. Convoiul pe care-l conducea, se tara ca un sarpe urias, cu unduiri molatice. Se indreptau spre pamanturile care-i v-a primi si care de acum vor fi totul pentru ei: patrie, familie, avere. Toate visele ramase, tot ce mai sperau va fi “acolo”. Cu toate acestea, Kondrad era rezervat la gandul: cum ii va primi populatia bastinasa?
Ca slujitor al Ordinului Teutonic, Konrad a avut o viata foarte agitata, foarte instabila, uneori era aproape de moarte, alteori era jefuit, nu de putine ori luand totul de la capat ca sa ajunga unde-i astazi. A dat multe lupte, in locuri departate, cu rost si fara rost. Acum vremurile acelea erau departe. Acum era aici, pe aceste pamanturi de nedescris, cu oameni care-i par prietenosi pe niste pamanturi alduite. De fapt, ori cum vor fi fiind oamenii de pe aceste meleaguri, pentru ei, pentru teutoni, acesta era ultimul popas.
Cand Ordinul Teutonilor a degenerat si nu i-a mai incaput Accra si nici alte locuri, cu totii s-au straduit sa-i desfiinteze, sa-i jecmaneasca, sa-i imprastie in lumea larga, de la regi si pana la Papa. Nimanui nu le mai erau folositori, toti se grabeau sa se descotoroseasca de fostele “unelte” care au devenit puternice, aveau pareri proprii, si-si puteau impune cu sabia, punctul de vedere. Acesta a fost sfarsitul. Nimeni nu avea nevoie de-o forta care nu-i era subordonata. Folosindu-se de fel de fel de siretlicuri, alimentandu-le lacomia si orgoliile au reusit sa-i desparta, sa-i dezbine, sa-i imparta in grupuri mici, care erau asimilate de seniori si de regi pentru paza si apararea feudelor lor. Cand Regele Arpad a dat renumitele-i diplome, Kondrad si-a dat seama ca i-a fost facuta ultima oferta si pierderea ei era echivalentul pierderii lor. Cu cei pe care-i avea in subordine s-a prezentat si el la Arpad, jurandu-i credinta si angajandu-se sa-i pazeasca avutul din acea parte de lume, de unde-si extragea o parte din avutie, din aur, la acele mine din Ardeal. Pentru serviciile acestea, Kondrad va primi o galerie in mina respectiva si pamanturi pentru intemeierea gospodariilor. Toate donatiile erau din patrimoniul Coroanei, obtinute prin diferite mijloace si care, acum erau stapanite de rege. Incantat de aceasta oferta, dealtfel unica, Kondrad si-a luat camarazii, robii si specialistii care urmau sa-i asigure exploatarea propriilor averi si evident si paza tinutului si a averilor Coroanei si a plecat. Pentru a evita o revolta sau relatii dusmanoase intre oamenii lui, intre robi, le-a promis tuturor ca loialitatea fata de el, va insemna dezrobirea dupa zece ani lucrati in slujba regelui dupa care, fiecare va lucra liber pentru inavutirea sa si a familiilor lor.
Aceasta a fost la plecarea din Buda. Acum erau departe si rotile carutelor scartaiau jalnic sub povara incarcaturilor. In carute se gasea tot ce aveau nevoie pentru lucru dar si bogatiile teutonilor lui Kondrad, primite, jefuite sau cucerite in patruzeci de ani de lupte si maceluri in slujba unuia sau altuia, prestati de el si de camarazii lui cu care si-a impletit viata si sangele pana acum. Diploma arpadiana le-a fost de real folos tuturor teutonilor care au vrut sa se serveasca de ea. Fiind destabilizati si dezradacinati din locurile natale, acum li se oferea o posibilitate certa de stabilizare. Acum, la apropierea batranetii, cand slabiciunile isi faceau aparitia, cand vechile rani incepeau sa-si semnalizeze prezenta, exista o dorinta de-a avea un loc al lor pe pamant, loc unde sa-si poata odihni ciolanele, pe care le-au purtat prin locuri si batalii pe trei continente.

Primind titlul de Magistru, Kondrad avea ca sarcina, in afara de paza, si convertirea populatiei bastinase la crestinatatea catolica. Ori lucrul acesta nu-l magulea de loc, intrucat cunostintele sale despre marii cuceritori ai lumii ii spuneau ca ori unde s-a incercat aceste lucruri, populatiile bastinase au opus o darza rezistenta. Kondrad se gandea ca timp este pentru toate. Dupa ce va vedea care-i situatia in acest oras cetate o sa gaseasca el o posibilitate de-a actiona nonviolent. De fapt, pe rege il interesa in primul rand sa-si primeasca aurul, daca-l avea, celelalte mai puteau astepta, deci nu erau motive de ingrijorare.
– Dragul meu, ce te framanta? il intreba Kunigunda, sotia lui, care-l ajunsese din urma.
– Baroana nu-i in caruta?
– Am amortit si parca s-a lasat si frig. Am venit sa calaresc alaturi de dumneata, sa mai alung frigul si amorteala.
– Ai dreptate, Doamna. S-a racorit. Se simte apropierea muntilor.
– Cum ii simti, daca inca nici nu se vad?
– Nu se vad, dar seara, curentii de aer coboara din munti la campie. Frigul acela-l simtiti, baroana.
– Unde ai hotarat urmatorul popas, Kondrad? Unde vom innopta, de fapt?
– De aceasta data nu vom mai innopta in camp deschis. Popasul il facem in cetate, la Dabaca. Ei ne vor gazdui. Vom fi oaspetii comandantului Craciun. Cu el m-am vazut doar pe campurile de lupta. Dar, din cate stiu, oamenii acestor locuri sunt bravi in toate. M-as bucura ca si tu, baroana, sa te simti bine impreuna cu ei, ca oaspete a lor.
– Kondrad, ce a vrut sa spuna Ditrich la Szolnok?
– Cred ca baiatul acesta, ca nu-i pot spune altfel, daca eu l-am crescut si format ca teuton, de cand l-a intalnit pe Hertzel, continuu este nemultumit, irascibil, gata de harta. Posibil ca Hertzel sa-i fi “bagat in cap” ca lui i s-ar fi cuvenit, sau ca el ar fi in drept sa fie magistru, si nu eu. Sau poate alte idei de genul acesta.
– Bine, dar e posibil ca propriul tau ucenic, fosta ta sluga, sa-ti fie stapan? Asta-i adevarata nerusinare! Cum isi permite?!
– El nu si-ar fi permis daca Hertzel nu l-ar fi “prelucrat” si apoi si noi, si toti dealtfel, despre propria noastra persoana avem pareri deosebit de bune. El de ce nu le-ar avea? Abia atunci cand suntem confruntati cu altii, cand ne dam seama cum ne vad altii, ne mai scade orgoliul si cu regret ne dam seama, ca de fapt nu suntem chiar asa de grozavi, cum ne-am crezut, cum am fi vrut noi sa fim.
– Mda, asta cam asa este, aproba Kunigunda.
– Baroana, duceti-va si va pregatiti, deja se vad turnurile Cetatii Dabaca, locul nostru de popas din seara aceasta.
– Bine, Magistre, ma retrag!
Kondrad dadu o comanda puternica: Stai! Coloana se opri moale.
– Ditrich si Hertzel, sa vina la mine!
– Am sosit! strigara amandoi deodata.