– Luati steagul Solului si va prezentati la portile Cetatii, rugandu-i de gazduire, pentru oamenii Magistrului Kondrad!
– Asa vom face! Si-au disparut in tropot de cai ce trageau dupa ei un nor de praf. In intampinarea lui Kondrad si a oamenilor sai, sosi insasi Craciun, comandantul Cetatii Dabaca, cel care le oferi, ca semn al ospitalitatii, paine si sare.
– Multumesc, comandante, dar nu trebuia sa te deranjezi chiar Domnia Ta, ii spuse foarte magulit de acest gest, Kondrad.
– Pentru un vechi camarad, toata stima si pretuirea mea, pe care-o insotesc si cu urarea de “Bun venit la noi in ospetie”!
– Dane, iti multumesc foarte mult! N-am stiut ca intalnirile noastre razboinice ne-au adus noua atata pretuire in ochii dumnitale.
– Noi stim sa pretuim camaraderia. Sper din suflet ca toti s-o inteleaga la fel ca noi.
– In aceasta privinta sa nu-ti faci probleme, Dane. Orice soldat pretuieste un gest de frateasca camaraderie.
– Deci fiti bine veniti la noi si va rugam sa luati parte la petrecerea pe care am organizat-o in onoarea sosirii voastre. V-am asteptat si stiam mai demult ca va vom avea oaspeti, asa ca ne-am straduit sa va facem o bucurie.
– Iti multumesc inca odata pentru bunavointa, ospitalitatea voastra este mai presus de asteptarile noastre.
Dan Craciun ii conduse pe Kondrad si pe Kunigunda in odaile lor sa se primeneasca si apoi ii pofti sa coboare la petrecerea data in onoarea lor. Erau cam obositi. De dimineata erau “in sei”, dar o cinste asa mare nu numai ca nu se putea refuza, dar parca le-a alungat toata oboseala din ei.
Magistrul impreuna cu Kunigunda, in mare tinuta, au coborat in curtea Cetatii, unde de jur imprejur erau asezate mese din lemn masiv de brad. Mese pentru toate gusturile si rangurile. In capul mesei, alaturi de Craciun, Dan si Kondrad cu sotiile lor, au fost invitati si capeteniile din cetate si comandantii teutoni, Ditrich si Hertzel. Intr-un colt, erau cinci muzicanti, care incantau cu niste cantece bazate pe note intregi, unduitoare, linistitoare. Felul acesta de muzica de menestrel a tinut doar cat s-au servit bucatele. Dupa aceea, muzica s-a schimbat cu totul. Au inceput sa cante cantece de joc, barbatesti si de perechi, de-o iuteala si de-o precizie deosebite, sufocante. Melodiile, dupa cum spuneau ei, erau vechi melodii si cantece razboinice ale strabunilor lor, si ei aprigi la razboaie dar si in viata. Kondrad, ascultandu-le melodiile, unele blande si linistite ca unduirile Samusului, altele sufocante, iuti, repezi ca o furtuna ce pica din senin, incepea sa intuiasca sufletele acestor primitori si bravi soldati. Indoielile ce-l macinau, incepeau sa nu mai fie asa de negre, cum erau la plecarea lor din Buda. Trebuie sa spunem ca Magistrul Kondrad, care avea o experienta de viata cat zece vieti ale unui muritor de rand, a fost pur si simplu uimit de oamenii acestor plaiuri.

Uimirea lui consta si in faptul ca la un asemenea tip de petrecere se participa numai in urma unor lupte sau nu cu multa vreme in urma, razboaie, ceea ce era cu totul altceva, cand se juca deasupra celor pe care i-ai decimat. Kondrad se gandea cu stupoare ca, de fapt, de cand a jurat pe spada si cruce, el n-a mai intalnit petreceri pasnice. Nostalgia vremurilor apuse? Uimirea lui se continua si la gustarea mancarurilor. Nu putea spune cat de mult s-a intrecut pe sine Craciun Dan oferindu-i acele bucate alese: pastrama de oaie, de porc, carne de vanat preparata cu ierburi din partea locului, bauturi de toate felurile, pe unele vazandu-le pentru prima data, dar si o atentie deosebita fata de musafiri, totul l-a miscat adanc. La iesire, Kondrad a observat ca era ceva buluceala. L-a intrebat pe Dan despre ce-i vorba. Acesta a ras asa de sincer, ca nu si-a putut imagina de ce o temere a lui (teutonii erau certareti la betie) este minimalizata de rasul lui Dan. Dan se ridica, ii dadu mana si se indrepta spre iesire fara sa-si ia spada cu el. Langa usa de la iesire s-au oprit si priveau. Poarta era marginita de doua putini. Intr-una din ele era zeama de varza, “moare”, in cealalta era jintita. Buluceala care l-a alarmat pe Kondrad era lupta celor care s-au “tratat” cu prea mult vin alb sau rosu si care se luptau acum sa ajunga la putinele de “dregere”. Cei care nu aveau aceste probleme, au inceput dansul, cu pas marunt, repezit, cu chiuituri. Nici musafirii nu s-au lasat mai prejos, asa ca pana la ivirea zorilor, cu totii erau prieteni la catarama, propunandu-si ca “altadata sa o faca si mai lata”, sa se viziteze, sa nu se uite, sa se intalneasca. In aceasta atmosfera i-a gasit dimineata, cand Kondrad a dat ordinul de plecare. Cum multi n-au dormit deloc, se tranteau in carute si adormeau pe loc. Kondrad si Kunigunda s-au retras spre crucea noptii in odaile lor, sa se odihneasca.
-A fost placut. Nu fastuos, dar prietenos.
-Da, a fost neasteptat de placut, de reconfortant. Nu mi-am imaginat niciodata de ce-i capabil Craciun Dan in timp de pace. Si-a dat toata silinta sa ne simtim bine. Mi-au placut si oamenii, de aceea gandul ma duce la cei din R… Oare si ei se aseamana cu oamenii lui Craciun? Oameni din R… cate unu, doi am mai intalnit si in drumurile mele. Acei pe care i-am intalnit intrau greu in vorba, erau suspiciosi, nu prea vorbareti si nici nu se dadeau in vant sa-si faca prieteni.Unii ii taxau de barbari, alti-i considerau redusi la minte. Parerea ce mi-am facut-o este alta. Eu cred ca sunt sireti si iuti la minte. Persoanele pe care ei ii considera ca nu-s interesanti, nu-i iau in consideratie, persoanele care au un nivel de prezentare a lucrurilor inteligent, care reusesc sa le “deblocheze” modul lor de-a vorbi ‘in doi peri” se bucurau din partea lor de-o consideratie deosebita, ii pretuiesc si stiu sa-si arate pretuirea lor. Aceasta-i parerea mea si e formata dupa un numar mic de oameni din R… pe care eu i-am cunoscut. Adevarata mea neliniste-i alta “Cetatea noastra din R…” ca vad ca ma obisnuiesc si cu terminologia, prin aceasta cetate au “trecut” multe neamuri, dar stapani, de-a o fi stapanit, de-a ramane stapani, nimeni n-a putut realiza acest lucru. Cum de s-au putut descurca, de-au ramas de fiecare data liberi? Asta cred eu ca-i intrebarea la care trebuie sa raspund.
– Bine, dar se bucura de protectia Regelui Ungariei, interveni Kunigunda.
– Adevarat, dar tot atat de adevarat este ca Regele-i la Buda si ei sunt aici. Ei au ramas stapanii minelor si ai cuptoarelor de topit aurul. Fac ce vor cu el. il pot vinde unde doresc. Protectia regala pentru ei este un adevarat castig.

Singura pretentie a regelui este sa-i vanda lui aurul la pretul si calitatea dorita. Regele se multumeste ca are siguranta ca la datele fixate va avea aurul platit deja. Din cate stii, in ultimii ani au trimis mai putin aur Coroanei. Acesta a fost norocul nostru, ca am primit acesti robi, acesti specialisti, ca sa impulsionam scoaterea si trimiterea aurului la timp si in cantitatile cerute de rege.
– Cum o sa faci asta, Kondrad ?
– In mare, imi cunosti misiunea. Sa protejez populatia de orice fel de atac din partea barbarilor, sa-i ajut si sa-i stimulez la lucrul din mina si sa-i trimit cat mai mult aur regelui. Apoi vin si sarcini mai putin placute. Sa supraveghez camarasul, care se banuie ca nu-i loial si, ceea ce ma rog cel mai mult la Dumnezeu, sa ma indrume sa-i convertesc la catolicism. Ultima problema, cred ca cea mai spinoasa, n-am sa incerc s-o fac altfel decat pe cale naturala. Deci voi proteja familiile mixte. Avem nevoie de ajutorul lor, nu ni-i putem face dusmani.
– Grea misiune ai Kondrad! Si poate ca greul vine mai ales din faptul ca nu-i cunosti inca pe bastinasii din Cetate. Nu stii ce fel de oameni sunt si nici ce parere au ei despre misiunea ta.
-Ai dreptate. Vom avea dificultati, dar nu-mi pun problema ca nu o sa reusesc. Daca eu nu reusesc, regele va trimite altul…si altul…Iar noi? Noi, unde vom merge Kunigunda?
– Nimeni nu va stii sa procedeze mai bine ca tine. Ar fi pacat pentru toata lumea sa nu reusesti tu, Kondrad. Pacat si pentru noi si pentru rege si chiar si pentru robii care si-au pus sperantele-n tine.
– Asta asa e, Kunigunda…
– Hai, baroane, sa lasam astea pe alta data. Ar fi mai bine sa ne culcam putin. Noapte buna iti doresc.
– Multumesc, asemenea iti doresc si tie, baroana.
Dimineata, Dan i-a rugat sa mai stea impreuna macar inca o zi…sa se mai odihneasca. Kondrad s-a scuzat, spunandu-i ca ordinul era ca, in acea seara sa fie in cetate si cum drumul a fost cam lung si mai greu decat a crezut el la pornire, va trebui sa se grabeasca sa ajunga la timp.
– Kondrad, te rog, hai macar tu si cei care crezi de cuviinta, sa pranzim impreuna!
– Primim aceasta onoare si-ti multumim, cu toate ca putini vor fi cei ce vor mai putea face fata. In plus cine a dorit, toata noaptea a putut sa tot manance.Era de unde…! In timpul pranzului, Craciun le-a urat “sa prinda chiag” si urari numai de bine si sanatate pe aceste meleaguri. Kondrad a multumit pentru urarile de bine si de ospetie, apoi i-a oferit in semn de pretuire o amuleta din aur masiv, adusa chiar de el de la Mormantul Sfant. Craciun a oferit si el cadouri. Baroanei i-a oferit o panza de borangic, iar lui Kondrad o spada lucrata aici, in Cetatea Dabaca. S-au despartit ca doi frati. Craciun i-a dat o ceata de voinici care sa-l insoteasca si sa-l prezinte lui Aulu, cnezul Cetati R… Abia dupa asta s-a pus si convoiul teutonilor si al robilor in miscare, spre cetate… Kondrad era sigur ca la apusul soarelui va bate la poarta cetatii. Si poate ca asa ar fi fost daca cetatea ar fi avut poarta. In fata cetatii pe latura de apus, exista o cetatuie asezata pe un pinten de deal. Intre acest pinten de deal si un pinten din fata lui curgea Samusul si langa Samus era o limba de drum pe care a venit convoiul.