Nu era nici macar o bariera. In fata cetatii se gasea un camp deschis, destul de vast, pe care era un bastion singuratic, caruia nu-i vazuse rostul. Destul de contrariat si in acelasi timp deceptionat, Kondrad chema pe comandantul cetei de voinici dat de Craciun si-l intreaba:
– Pavele, asta-i cetatea?
– Nu, Magistre, asta-i cetatuia. De fapt, ceea ce dumneavoastra intrebati…nu exista…
– Pavel, te stiu om dintr-o bucata, iti bati joc de mine?
– Nu mi-as permite, Magistre, dar aceasta-i realitatea. O cetate a acestei localitati, sau ceea ce numiti dumneavoastra o cetate, nu exista!
– Si eu, care am misiunea expresa de-a apara aceasta Cetate din partea regelui, ce voi face? Sper ca aceasta gluma nu se intinde pana la Majestatea Sa.
– La aceasta intrebare, nobile Magistre, nu eu va pot da raspunsul. Cnezul Aulu va poate spune mai multe.
Deci nu mai era nimic de intrebat…Strajerii le-au facut semn sa treaca. Se stiau asteptati, dar asa primire… Or fi dat jos portile?Dar aici nu se vedea sa fi fost porti niciodata…aici asa se intra… de fapt isi continuau drumul. Kondrad, om cu experienta in domeniu, n-a inteles de ce intre cele doua versante ale dealului nu s-a construit o fortificatie care era foarte lesnicios de realizat si aveau astfel si o poarta de intrare.
Ajunsi in mijlocul “cetatii”, au fost intampinati chiar de Aulu care i-a condus pe poarta hanului unde au fost incartiruiti si ospatati. Intalnirea cu Aulu a fost scurta. S-au privit unul pe altul, au schimbat cateva cuvinte si s-au despartit, urandu-si “noapte buna’, dandu-si intalnire pentru a doua zi. Gandurile lui Kondrad erau din nou pesimiste. Lipsa portilor, putinele cuvinte schimbate cu Aulu de “bun venit” …iar ceilalti s-au multumit sa-l bata pe umar. Toate aceste lucruri il duceau la sumedeniile de bande de lotrii, de hoarde, ce au trecut pe aici prin “cetate”, unde nici macar o poarta nu exista si totusi nu i-au putut stapani, nu i-au putut invinge. Ce secrete ascund acesti oameni? Ce secrete pot fi mai mari decat insusi aurul pe care-l scot?! Ce-mi ascund mie? E posibil sa-mi fii intins o cursa? Oare regele din Buda stie ce-i aicea? La aceasta intrebare curand va primi un raspuns pe care, daca l-ar fii stiut regele, sigur nu i-ar fi placut. Ne aflam in anul 1239, imediat dupa invazia cumanilor si el, Magistrul, era cel care trebuie sa rezolve problemele de siguranta ale cetatii. Care sunt ele? Somnului i se facu mila de el si-l rapi din paienjenisul gandurilor nedezlegate. Prezentarea la Sfatul Mosilor, Cnez si Jude a avut darul sa-i risipeasca, cel putin in parte, banuielile si in primul rand faptul ca ei nu sunt oameni de rea credinta pentru rege, dimpotriva, ei se declara supusii lui. La fel si cnezul Aulu, care era, de ce sa nu recunoastem, un barbat frumos si, dupa cum ii mergea vorba, si un luptator neintrecut. Abil in discutii si inteligent, conducea discutiile cu mult aplomb si voie buna. Avea o maniera aparte de-a pune intrebari si reusea sa-si clarifice toate neclaritatile fara sa-ti dai seama ca tu i-ai pus la dispozitie datele care-i erau necesare. A povestit si cu “Mosii” si cu Judele si toti, prin ceea ce spuneau, erau in consonanta cu cnezul Aulu, de parca citeau pe hartie unul si acelasi lucru. Erau interlocutori placuti si te simteai bine in preajma lor, in atentia lor.

A fost si un moment mai putin placut, cand el, Kondrad i-a intrebat de ce nu exista poarta la Apus, mai bine zis, sa faca o poarta in acel loc; atunci a avut impresia ca fiecare discuta cu fiecare orice, numai despre asta nu. Dintre putinele raspunsuri primite era si unul: ca momentan nu-i vad rostul. Cu asta s-au retras, fiecare plecand catre treburile lui. Cu toate ca a fost bine tratat de “capii Cetatii”, printre ei aflandu-se si comandantul ei, Severius Horatiu, Kondrad era total nedumerit de modul cum el isi facea misiunea, daca primul lucru ce parea capital pentru oricine stia putina tehnica militara, construirea unei fortificatii in partea de apus, nu i-a fost luata in considerare. Oare si cu “celelalte” spuse tot asa vor proceda? Ce intentii au? Ce secrete au, de par atat de siguri pe ei? Din nou si-a adus aminte ca, nu demult, au “trecut” pe aici cumanii si nu se vede nici un fel de stricaciune, nici un semn al trecerii lor. Doamne, cand va afla ce-i ascund acesti oameni? se tanguia Kondrad.
Kunigunda i-a simtit framantarile, temerile si a considerat ca, daca el nu-i spune nimic, sa nu-l agaseze nici ea, cu toate ca, incet, si in sufletul ei se cuibarea teama. Isi cunostea sotul si-si dadea seama ca, dupa cum se comporta Kondrad, problemele ce-l framantau pe el nu sunt numai problemele lui, sunt problemele lor, ale musafirilor si, daca Kondrad a adormit imbracat, inseamna ca ele sunt si foarte grave si acestea erau lucruri care nu-i alungau deloc teama, dimpotriva, ii dominau sufletul. Kunigunda si-a dat seama ca de acum multa vreme somnul ei, somnul lui, nu va mai fi somn, va fi o veghe inspaimantata. Parca intuindu-i teama, Kondrad n-a inchis un ochi. Se gandea la situatia lui, a oamenilor lui, a misiunii sale in general si, deocamdata, cerul nu era deloc senin. La posibilitatea intinderii unei curse, nu mai avea rost sa se gandeasca. Daca ar fi asa, bastinasii erau numeric mult superiori, erau acasa, cunosteau orice posibilitate de a intinde o ambuscada, erau luptatori convinsi, se excludea aceasta posibilitate. O alta sursa de neliniste era comportamentul lui Ditrich, care nu pierdea ocazia sa-l denigreze la cine avea timp sa-l asculte si se purta cu el fara nici o consideratie. Acum era evident ca se lupta pentru a-l dobori, pentru a-i lua locul. Nu-si putea ascunde faptul ca el ar fi dorit sa fie magistru, considerand probabil ca ar fi fost mult mai potrivit pentru aceasta functie decat Kondrad. Aceste lucruri si multe altele ii aduceau nelinistea si neodihna lui Kondrad. Practic nu avea nimic sigur, toate erau incertitudini, pe nimic nu se mai putea baza. Pana si robii parca si-au schimbat comportamentul, ajungand in “Cetatea eliberarii” lor. Ca ostean, nu era prima oara cand se afla intr-o situatie dificila, dar el spera ca de aceasta data sa nu mai ajunga la sabie, sa-i vina odata vremea si odihnei si pacii, speranta lui fiind de-a imbatrani pe aceste meleaguri, care parca acum au devenit si mai frumoase. Ca ostean calit in nenumarate lupte, aceasta situatie tulbure nu era ceva deosebit, el era aparatorul cetatii in fata regelui, dar sufletul lui tanjea dupa un strop de liniste. Parca a obosit in atatea conflicte si batalii. Sirul gandurilor i-a fost intrerupt de aparitia unui scutier, care-i aducea vestea ca afara asteapta un vestitor de-al lui Aulu.
– Pofteste-l Hans!
– Pace voua tuturor! ureaza vestitorul.
– Pace tie, tinere!

– Viteazul Aulu, Cnezul nostru si Sfatul Mosilor va roaga sa binevoiti a ne cinsti petrecerea, care se va porni maine seara si care are drept scop cinstirea Magistrului si a tuturor musafirilor.
– Te rog sa-i transmiti viteazului Aulu si Sfatului Mosilor ca Magistrul si toti musafirii le multumesc pentru pretuirea aratata si se vor stradui sa fie vrednici de onoarea ce li se arata. Ii multumesc pentru poftire si va fi asa precum doreste el.
– La buna vedere!
– Te du in pace! si facu semnul de binecuvantare asupra lui.
Petrecerea a fost ocazia in care s-au prezentat Teutonilor conducatorii cetatii si ea a “stralucit” prin modul cum a fost facuta, cat si prin calitatea tuturor lucrurilor folosite. Unele din alimente erau ca cele din cetatea Dabaca, aici aparuse in plus si branza, fiecare sortiment avea alt gust si gusturile branzeturilor se deosebeau de toate gusturile branzeturilor gustate pana atunci. Vanatul era de toate soiurile, din belsug si din nou erau prezentate putinile cu jintita intr-o parte a salii si cele cu “moare de varza” in alta. Vinurile erau de mai multe soiuri, toate foarte bune, ca nu mai stiai din care sa bei. Erau asa de bune si tari ca, se zicea printre localnici, nimeni nu ar fi in stare sa duca cinci pahare la gura. Nu-si va mai putea ridica mana, asa de tare se va “ingreuna”. Spre deosebire de ospatul din cetatea Dabaca, la aceasta petrecere erau invitate si doamnele , soatele demnitarilor si ale functionarilor, fiicele lor. Totul a fost feeric. Buna cuviinta era si ea la ea acasa. Dintre toate domnisoarele si doamnele, parca una era mai aparte. Parca era mai “indrazneata”. Era o femeie oachesa, bruneta, cu trasaturi fine, cu putin peste treizeci de ani. Era singura. De buna seama ca in preajma ei se gaseau multi barbati. Se aflase ca era nevasta fostului cnez Zomar, care murise cu putin mai inainte in luptele cu cumanii, ea fiind vaduva si singura. O chema Alica. Aulu le povesti, ca nu a stiut cum sa procedeze, fiind singura, s-o invite sau nu? Batranii au spus ca starea ei, functia avuta de Zomar, trebuie respectata asa ca acum si ea se afla aici printre noi. Cei de aici, pe Alica nu o cunosteau prea bine, inainte fiind nevasta cnezului, iar acum pe seama fiecarei vaduve, umblau fel de fel de zvonuri, ce era si mai rau, nimeni nu-si poate imagina cum a murit cnezul Zomar, fiind cel mai destept si cel mai viteaz dintre ei. Unii vorbesc ca ar fi fost tradat. Dar nimic nu este dovedit. Deh…toate si toti se agata de o vaduva tanara si de rang mare. Petrecerea a fost reusita. A domnit o atmosfera de destindere. Dupa terminarea prezentarilor fiecare si-a luat locul la masa, conform rangului dupa care au inceput diferite jocuri de perechi, concursuri, la care au participat si teutonii, alaturi de cavalerii cetatii; iti era mai mare dragul sa privesti atata tinerete clocotitoare, bine instruita in mestesugurile armelor. Nu de putine ori invingatorul a trebuit sa fie tras la sorti, de cate o domnita, asa de echilibrate erau fortele si iuteala in executii. Pentru Kondrad, ca militar vechi, toate acestea erau o incantare, dar si o cunoastere a modului de-a lupta al localnicilor si o evaluare a unui potential imaginar, cu toate ca un militar stie sa fie realist, sa nu etaleze cea ce se poate schimba, prin initiativa oricaruia. Dar a vazut luptatori valorosi, pe care nu-i cunostea, atat din tabara lui cat si din cea a localnicilor. Printre castigatorii lui, a musafirilor se numara si Ditrich si Hertzel, ei amandoi, fara sa se observe, unul pe altul au fugit in fata Alicai si i-au “inchinat” victoria lor. Alica i-a poftit alaturi de ea sa priveasca in continuare jocurile. Si aici, ca si la Dabaca, muzica avea aceleasi acorduri si starnea aceleasi sentimente, iti tresalta inima, te innobila, iti dadea o deosebita euforie.