Kondrad, privindu-i, se gandea cat de deosebiti sunt acesti oameni fata de altii intalniti in lunga sa cariera militara. Pentru prima oara simtea si el ca exista si distractie fara ura, fara meschine interese de culise. Prin acest lucru-i credea deosebiti, prin faptul ca sunt cine sunt si au putut tine pentru ei Cetatea, indiferent cine a fost cotropitorul, si dupa cate se vede se stiu si distra de minune. Avea dreptate Aulu cand i-a spus ca cea mai buna metoda de-a se cunoaste si imprieteni oamenii intre ei este sa dai o petrecere. Pe caile cunoasterii, se gandea Kondrad, nu sunt exclusi nici acei care au “abonament” la putinile de la iesire. Toate conlucreaza pentru cunoastere. Reusita petrecerii l-a facut chiar si pe Kondrad sa-si uite gandurile care-l macinau pana adineaori. Dupa aceasta petrecere care constituia intrarea oficiala a teutonilor in cetate, fiecare trebuia sa-si ia in primire postul si obligatiile. Primii care au inceput indatoririle au fost robii care au intrat in mine, bucurandu-se de prietenia localnicilor. In calitate sa de magistru, lui Kondrad i s-a oferit paza “Cetatii” la miazazi si rasarit. Ditrich a primit misiunea de-a proteja cetatea din miazanoapte, cu toate ca pe acea parte nu prea erau probleme intrucat drumurile si potecile din acea parte se pierdeau in sirurile de munti ceea ce automat ducea la imposibilitatea sustinerii unui atac din acea parte. Misiunea lor propriuzisa era de-a prinde lotrii care, nu de putine ori, atacau si prin aceasta parte. In caz de razboi, prin acest punct inspre munti se asigurau alimente, locuinte si circa 5-8 mii de soldati. Muntii ii protejau pe acesti oameni care se retrageau din cetate si deveneau o “a doua armata” a Cetatii. In cazul unei ocupari a cetatii, ei erau despresuratorii localitatii, masacrand ocupantul si punandu-l pe fuga. Cu totii erau calare, putand actiona rapid, exact cand era nevoie. Aceasta era misiunea lui Dietrich, sa pazeasca, sa intretina caile de retragere, sa asigure rezervele. Magistrul in schimb, trebuia sa pazeasca si sa apere principalul drum comercial intre Moldova si Ardeal, drum ce venea de la Suceava si trecea prin Baia. Drumul era de fapt un defileu taiat de Samus in munte si, in afara de latimea limbii de pamant ce-o forma drumul, mai era in paralel Samusul. In atarii conditii, din doua bastioane si-o poarta solida, o mana de oameni ar fi putut apara “cetatea” luni de zile, intrucat nu se puteau desfasura navalitorii in spatii asa de mici. Cam cum a procedat Leonida la Termopile. In acest moment “s-a prins Kondrad de ce-i spune cetate R….”, era o cetate naturala, protejata de munti descurajanti de mari si nesfarsite siruri, unul in spatele altuia. Avand cele trei intrari pazite, viata in cetate se scurgea in liniste. Putinii indrazneti care au indraznit sa-i atace n-au mai ramas sa spuna si altora ca n-ar fi trebuit sa-i atace pe locuitorii Cetatii. Tot in acest defileu al Samusului, pe partea dreapta, se “slabeau” de catre zece mii de oameni padurea care cobora pana la rau si, in momentul intrarii armatelor le-o “puneau” pe ei, prinzandu-i in capcana, pe toti cei ce pofteau avutiile cetatii. In functie de necesitati, atat in armata acesta cat si in cea de aprovizionare, minerii isi aveau rolul lor. Cei prinsi de lemnele rasturnate peste ei erau sagetati, dupa care cei care au doborat copacii si sagetau, se retrageau lasand locul soldatilor de profesie.

Munca in mina, cu mici variatii, continua tot timpul, indiferent de pace sau razboi. Un alt comandant bastinas, de care nu a auzit inca Kondrad, era Aristaldis care coordona aceasta armata, de slabitori de padure si arcasi. Misiunea lor expresa era decimarea inamicului in cazul in care ar fi trecut “peste” Kondrad. In partea de miazazi exista un drum secundar, care facea legatura intre cetate si munte. Nici aici nu s-a ivit niciodata vreo primejdie majora, daca totusi ar fi aparut asa ceva, puteau fi ajutati cu trupe de la posturile din rasarit si apus.
Imputernicit regal fiind, Kondrad avea dreptul la stafete proprii, separat de cele ale cnezului Aulu. Ele ii aduceau stiri din Bistrita si Baia, prin teutonii asezati acolo, avea stiri pana la fluviul Don. Spre deosebire de Kondrad, Aulu folosea ca “limbi” localnicii, negustorii si informatiile primite le corelau impreuna cu Kondrad, putand urmari toate miscarile Hoardei si migratiile barbare. In cazuri deosebite trimiteau stafete chiar si Cancelariei Regale. Treburile au inceput sa intre pe fagasul lor normal. Robii si minerii scoteau aurul poftit de rege, cavalerii isi instruiau spartan, viitorii aparatori ai cetatii. Un fapt mai deosebit a fost despartirea dintre Hertzel si Ditrich care era frecvent vazut in preajma Alicai. Hertzel s-a dedat “profesiunii” de camatar. La Ditrich se pare ca, de cand a obtinut paza Nordului Cetatii, nu-i mai ajungeai cu prajina la nas. Se considera cel mai important personaj din cetate. Era atat de increzut ca aproape nu voia sa dea rapoartele obisnuite in meseria lui. Pe Kondrad il evita considerandu-l inferiorul lui. Kondrad, intr-un moment de bilant s-a gandit la cei doi ca, daca nu-si vor reveni, va trebui sa-i afuriseasca. Se gandea cate griji isi facuse de modul cum vor fi primiti, de cum vor fi bastinasii, iar de fapt realele probleme i le puneau teutonii lui, nu bastinasii. Analizand aceste aspecte, primirea lor, impartirea activitatilor, a muncii, nu putea sa spuna ca localnicii nu i-au primit bine, prietenos chiar. Cu toate acestea, ar putea jura ca bastinasii n-au incredere in ei, mai mult nu vedeau cu ochi buni apropierea dintre Ditrich si Alica. Kondrad mai avea banuieli, ca si el este inca tinut departe de unele secrete ale cetatii. Intr-o zi, facand un tur de inspectie la posturile fixe si nevoind sa fie vazut de santinele, a cautat un drum de ocol spre posturile dinspre miazazi, s-a abatut pe malul Samusului, chiar in centrul Cetatii. Acolo era un canal ce conducea un fir de apa la o moara, in spatele lui…nu-ti vine sa crezi, era un hait, o balta de apa sub o rapa, unde se puteau strange cateva mii de milioane de ocale de apa. Ce sa mai povestim, nimeni in afara de cei ce cunosteau acest lucru, nu si-ar fi imaginat ca in centrul Cetatii exista un lac cu dimensiuni apreciabile si cu o adancime de 5-6 stanjeni. Toata lumea stie ce-i un hait, la ce serveste el dar n-a auzit vreodata ca de aici sa porneasca plutele cu lemne si era atata apa ca le putea duce pana la Danubiu. A incercat sa discute cu paznicii de la zagaz, dar ei doar au mormait ceva din care n-a inteles nimic, ba nu, ei ziceau ca aici se adapa vitele, dupa cata apa era s-ar fi putut adapa toate vitele din Transilvania…dar… Zilele se scurgeau pe nesimtite in deplina liniste. Convoaiele cu aur plecau regulat spre rege, prin custodia Bistritei. Soldatii, arcasii, lancierii si calaretii se pregateau pentru misiunile lor militare si de aparare. Si in aceasta tihnita viata, Kondrad, pe neasteptate se pomeneste la usa cu Ditrich. “Acu’ o luna ma privea cu ura si uite-l acum in batatura”.
– Magistre, ma iarta!

– Fii binevenit, Ditrich! Confeseaza-te!
– Magistre am gresit in fata Voastra! Am gresit mult! Ma iarta MAGISTRE!
– Fiecare avem momente cu care nu ne putem lauda, ele trec, sufletul ramane. Viata uneori ne mai si incerca, unii rezistam, altii cadem in ispita. Dar pe tine, bunule Ditrich, ce te supara?
– Magistre vreau sa ma insor!
– Dar cine-i fericita?
– Alica.
– Alica?!
– Da, Alica.
– Bine, Ditrich, dar cred ca stii ca ea nu-i catolica?! Tu porti semnul Sfantului Papa!
– De asta am venit. Eu doresc sa ma convertesc la religia ei, altfel nu vrea sa se marite cu mine! Am venit sa va rog sa-mi cereti “dispensa papala”.
– Ditrich, ai innebunit! Noi suntem aici sa catolicizam, nu sa ne converteasca ei pe noi Iti poti da seama ce faci?! Uiti oare care ti-e MISIUNEA?! Nu te-ai gandit ca-mi ceri prea mult?!
– Stiu ca-i foarte mult, dar asta imi doresc!
– Asta inseamna sa parasesti ordinul.
– Stiu si m-am hotarat.. numai asa pot sa ocup …a…
– Ce sa ocupi Ditrich?
– A…sa ma ocup de treburile mele!
– Cum vrei Ditrich…Cand voi avea raspunsul ti-l voi comunica.
– Domnul sa te aiba in paza, Magistre. Iti multumesc!
– Mergi sanatos!
Ceea ce cerea Ditrich era o renuntare. Renuntare la tot ceea ce-a fost, incercand a se naturaliza pe aceste meleaguri. Era de neimaginat, ca un om care a ajuns numarul 2 in Ordinul Teuton sa renunte la toate. Cunoscandu-l pe Ditrich, Kondrad stia ca pretul pentru care se converteste trebuie sa fie mai mare decat viitorul titlu de Magistru. Kondrad stia ca singura functie locala care pretinde convertirea la religia bastinasa, este cea de cnez. La asa ceva tindea Ditrich, renuntand la viata de teuton. Ceea ce nu stia Ditrich era ca unui musafir, cu foste functii in ordin, nu i se poate oferii functia de cnez al bastinasilor. Deci astea erau visele lui Dietrich. Kondrad ar fi putut sa-i dea un raspuns imediat lui Ditrich, exista o Bula Papala cu asemenea elemente, permise pentru a castiga increderea celor ce urmau a fi convertiti, a bastinasilor, dar dupa lipsa de consideratie cu care s-a afisat, de cate ori a avut ocazia, fata de el, a considerat ca nu-i strica putina perpelire, sa mai invete minte. De o buna bucata de vreme, vestile ce soseau din Rasarit, nu erau prea bune. Hoarda mongola s-a pus in miscare si calcau in picioarele cailor lor, toate noroadele ce erau in drumul lor si, mai cu deosebire pe acei care li se opuneau. Jefuiau, siluiau, maltratau, iar pe voinicii buni de oaste, ii prindeau cu arcanul pentru a ingrosa randurile Hoardei. Cat timp terenul de desfasurare a hoardei era Asia nu existau motive de ingrijorare.