Asa ca totul se baza pe experienta, pe priceperea soferilor si pe ajutorul oamenilor, a oamenilor care erau transportati spre locurile lor de munca. In aceea seara de 23 decembrie, cei doi soferi de serviciu erau Vancea si Deac. Ilie iesise la cumparaturi. S-a mai intalnit cu unul, cu altul, au mai stat de vorba. Mergand spre casa, se auzi un strigat. Se intoarse. Cel ce fugea dupa el era Stet, un miner din “Terezia”.
– Ce s-a intamplat?
– Te cheama seful!
– Ce sef?…
– Seful tau…Pitula.
– Da.’, ce-i trebuie?
– Eu asa gandesc…ca ti-a spune el…
Cu toate ca Ilie avea bagajele la el s-a intors din drum sa vada despre ce este vorba…
– Dar tu!…Tu? nu mergi “in sus”?…- il intreba pe Stet?
– O sa merg…de-oi putea!
– Cum adica?
– Pai…nu este sofer, cu cine sa mergem?
– Dar erau doi de serviciu! Acum nu mai aveti nici unul?
– Vancea s-a imbolnavit si Deac…stii tu cum e…Cand ii merge motorul il desface sa vada de ce merge? Iar cand nu-i merge, il desface sa vada “ce dracu are”? Cam intre frazele astea se afla el cu motorul. Asa ca tu ai ramas singura noastra nadejde de-a ne duce la sut.
S-a dus Ilie la sef, care i-a spus ca iar se poate considera in serviciu… sa-si verifice masina si sa duca schimbul.
– Emil baci, nu prea am “pe ce” merge, stiti, cauciucurile…
– Eu de unde sa-ti cumpar acum? Du schimbul si maine o sa discutam si cu colegii tai si, de se poarta tot asa o sa-i dai tu “opincile” tale si iti vei “incalta” masina cu cauciucurile lor.
– Buna seara!
– Mergi sanatos!
Ilie il intreba pe Stet:
– Mai!…dar asta cum dracu de-i aici, la ora asta?
– E ofiter de serviciu, spre norocul tau!
– A dracu, se brodesc toate…si arunca cu caciula de pamant. Pleca la garaj, puse apa in motor, verifica uleiul, lumina, farurile, prelata…toate erau bune, numai cauciucurile nu… “D-apoi un drum o sa mearga, cum a mers de atatea ori pana acum…” Oamenii s-au urcat in masina – masina era o “Praga”, captura de razboi, care poate ar fi meritat si ea sa treaca la fier vechi, poate peste catva timp…atunci cand se va pensiona si el. Si ea a imbatranit, a mai facut si razboiul… La ora noua seara au pornit. Nu-i venea la indemana sa plece. Si-a lasat bagajele la sediu, a trimis vorba la nevasta-sa, sa trimita pe cineva sa le ia…L-au intors din drum. La ninsoarea asta e o pacoste sa umbli cu o masina rablagita. Apoi si masina era si nu era, il mai suparau si ochii, simte pe zi ce trece ca vede din ce in ce mai slab, cu toate ca, de mult s-ar fi putut pensiona…

Nu a putut sa o faca. Nu erau soferi. Au mai venit pe aici vreo doi, nu se stie ce viraje au facut, ca dupa doua zile, nu s-a mai urcat nici un miner in masina lor. Apoi vin la el: “Hai, bade Ilie, ca nu are cine sa ne duca la sut!”…si uite asa, ma pensionez si eu, pe cate o saptamana, cel mult doua. Si culmea-i ca numai “Praga” asta “e libera” si nu da Domnul sa scap de ea, ca de raie…Se zice ca cine nu are batrani sa-si cumpere!…Astia il aveau si il si foloseau…Si cand te gandesti ca minerii care erau dusi cu masina lui i-ar putea fi copii, lumea se tot improspateaza, batranii se tot invechesc… Cu asemenea ganduri, se vede in fata “Zidului mortii”. Isi da seama ca nu are suficient demaraj ca sa treaca din “prima” peste stratul proaspat de zapada pufoasa. Pentru moment vede “filmul” cu toate secventele lui – pe blestemata asta de zapada proaspata – dintre care multe petrecute chiar aici, la “Zidul mortii”…Nu are incotro… Accelereaza… Masina se intoarce cu spatele spre Izvor… Accelereaza… Masina se indreapta cu latura spre Izvor… Accelereaza… deschide usa la cabina si urla cat se poate: – SARITI SARITI !!!….MAAII!! Masina isi facea balans, pe masura ce oamenii sareau din ea… cauciucurile rodeau pamantul…polizau drumul, incet, incet, incet. Se redresa cu ajutorul oamenilor si ajunge in varf!..Au mai scapat odata!
Sus se opreste…Atunci cand a inceput sa patineze, minerii de sub prelata motaiau. Strigatul: Sariti mai! i-a trezit, dar buimaci cum erau, unii au sarit prin spate, ceilalti au sarit pe laterala, unii se tineau de obloanele masinii pe dinauntru, sa nu se rastoarne…Jos au ajuns sase. Migovan si-a rupt piciorul, ceilalti nu au patit nimic. Vazand care-i situatia, minerii, “au priponit” masina cu spatele stand pe malul raului pana cand cauciucurile au putut “prinde” si incet, incet, s-a tarat spre varful pantei. Unii isi faceau cruce, altii scuipau de necaz…dar toti taceau si asa, unul cate unul, s-au strecurat iar sub prelata, cu tigarile intre dinti incercand din nou sa motaie.
Maistrul Tutu se afla in cabina, langa sofer:
– Mai, Ilie! De ce ii zice acestui loc “Zidul mortii”?…
– Ma si mira ca nu stiti! Sunteti destul de vechi prin aceste locuri si minerii tin la Dumneavoastra ca la un tata!
– Zau? ca habar n-am.
– Batranul Vancea…atunci cand mai putea, mai cobora si cate o masina de lemne de foc. Odata, era cam toamna tarziu, cand si-a facut unul lemne de foc si l-a rugat pe el sa i le duca. Omul s-a lacomit la incarcare. Lemnele erau cu un metru mai lungi decat masina. Soferul, la inceput nu i-a dat importanta, apoi a vazut ca la coborarea pantelor “fata” se aseaza mai greu si-i sarea mai sus ca de obicei. S-a mai nimerit sa nu aiba frana, numai pe fata. Pantele, de la Cotul Iuganului si pana aici, sunt mai mici dar atunci cand a ajuns aici – s-or mai fi miscat si lemnele, fiind ude, la un moment dat, el n-a mai vazut drumul, numai padurea si stanca asta. De franat, nu a mai avut cu ce, si atunci cand masina s-a lipit de stanca, lemnele au smuls cabina si au strivit-o de piatra.
– Dumnezeu sa-l odihneasca!Vezi, treaba asta eu n-am stiut-o. De fapt, cand m-am intors eu din prizonierat, au trecut cativa ani buni, vreo 5-6…Mai Ilie, eu te stiam inca dinainte de razboi, o bucata de timp am fost si ortaci. Cum ai ajuns tu sofer? Vezi, nici pe asta n-o stiu?…

– De macelul care a fost in ’44 in muntii nostri stii si tu, si ai mai si auzit destule. Ei, imediat dupa ce am fugit din lagarul de munca, din Germania – eram cu Partene – cu Laibuc…stiam cam pe unde se afla tara, cam in ce directie…noi am pornit-o pe jos, cu trenul, pana am ajuns in Ungaria. Acolo, in pusta ne-ar fi trebuit un cal, dar eram asa de flamanzi, ca eu cred ca daca am fi gasit unul, l-am fii mancat cu totul, nu sa-l calarim. Si cum animalele simt primejdia, nu am gasit nici unul, pana cand, langa o groapa de obuz, observam un camion, un “Csepel”, cu cabina de carton, fara o usa, fara geamuri. Ne-am gandit sa ne mai odihnim putin in el. Sa nu stam pe pamantul gol. De la o vreme ne-am apucat sa tragem…de tot ce se putea trage, sa impingem, de tot ce se putea impinge, de tot si de toate ce ne cadeau la indemana. Mai mult, Laibuc zice ca el “da o manivela”. De stia ce va pati…nu o facea! Da el cu manivela…si dupa o vreme porneste motorul. Abia a reusit sa sara in laturi ca sa nu fie calcat. Si apoi a avut el ce fugi ca sa ne ajunga, ca de volan tineam eu, dar cum sa franez, asta n-o mai stiam. Dupa un timp am reusit sa franez. Am si pornit si atunci a aparut un ofiter roman care ne-a cerut sa-l ducem in tara!Am pornit. El nu stia pe mana cui s-a dat! Sau de ce mergeam noi cu masina in zig-zag…El credea ca ocolesc mine sau gropi…cand colo pe mine ma treceau toate apele…Uite asa, de atunci am ramas legat de “saiba”. Am mai vazut eu inainte “neam de manivela”, dar pana atunci nu am mai condus, poate ca nici atunci nu o faceam daca acel ofiter nu ar fi zis: Da-i drumul!…si i-am dat…pana in ziua de azi…
Ninsoarea se oprise, acum era cam de 50 de centimetrii…masina isi continua drumul spre mina. Mai erau cateva “hopuri” dar acestea nu erau asa de grele ca “Zidul mortii”. La intrarea in Catun l-am luat pe ajutorul de la compresoare. La pod, la Oros, am mai luat un miner, lucra in “Ferdinand” era Debretini, iar la borcut pe compresor-istul Andrei Bot. Ni se da binete, le raspundem si pornim. Trecand pe langa casa lui Ianos Butinaru, am vazut-o pe nevasta-sa, pe Evi. Facea semne cuiva din masina. M-am mirat, pe urma am aflat ca barbatul ei si ai altora care lucreaza la taiatul padurii nu vor putea cobori din munte decat numai dupa inghet, fiind imobilizati de zapada care a cazut in ultimul timp. Asa ca sarbatorile, fiecare le va face pe cont propriu…El “sus”, si ea acasa…
Am ajuns la “gater”. Dar aici nu era nimeni care sa astepte masina pentru a pleca la “bai”. Asa ca ne-am continuat drumul. La “siloz” coborau toti si,dezmortindu-se, isi povesteau cu umor “patania” de pe drum. Parca mi se reproseaza ceva?. Sau numai mi s-a parut? Ne uram “Noroc bun”! si “Spor la munca”! si cu totii dispar in noapte spre galeriile lor. Inainte de inghet, inainte de-a ninge, cu totii treceau prin locul numit “Printre stanci”, loc taiat in munte de Izvor, dar acum acest lucru era imposibil, din cauza vremii. Asa ca, fiecare va urca spre orizonturile lor de lucru pe scarile putului, in sus. Si ca sa urci hornul asta, care e putul, aveai ce “numara” la scari, pentru fiecare orizont. Nici in aceasta seara nu era altfel, asa ca, da-i bataie in sus! Schimbul doi a iesit si coborau “la masini”…Masina se umplu repede cu oameni bine dispusi, care odata ajunsi acasa vor petrece, ca doar de aia sunt sarbatorile! …Toti se grabesc …si toti ma imboldesc sa mergem, sa plecam odata! Un minier, unul din “Ferdinand” imi transmite rugamintea maistrului sau, de-a intarzia putin, sa-si poata strange toti oamenii, sa poata veni cu totii… Astept… Constat ca este un intreg schimb acolo – peste 90 de oameni – care trebuie sa urce in singura masina care era, si care este “Praga” mea.