Apărut la Editura “Gutinul” din Baia Mare, romanul lui Toma G. Rocneanu “DESTINE CONJUGATE” constituie o mică surpriză pentru cititor, întrucât autorul era cunoscut până acum prin alt fel de preocupări editoriale decât cele beletristice, nu de mult aceiaşi editură publicându-i o carte cu conţinut tehnic şi pedagogic. E greu de stabilit deocamdată care dintre aceste îndemnuri a fost primordial şi care va învinge până la urmă.
Cu “Destine conjugate”, cititorul parcurge mai bine de o jumătate de veac de întâmplări existenţiale din acest nord de ţară, mereu în miezul unor realităţi răscolitoare, epoca fiind ilustrată cu personaje exemplare-şi într–un sens şi în altul-, stăpânite în cele mai dese cazuri de mari adâncimi sufleteşti, capabile să arunce vieţile lor şi ale semenilor pe drumul perzaniei sau să le ridice la înălţimi de omenie admirabile.Eroii romanului nu sunt politicieni, dar fiecare în parte are destinul hărăzit de decizia politică şi îşi suportă sau nu calvarul în funcţie de conştiinţă şi caracter. Fie că sunt mineri, fie că trăiesc în mediul ţărănesc ori în cel intelectual, personajele acestui roman sunt copleşite nu atât de întrebări filozofice, cât mai ales de hăurile morale şi justiţiare, care pot înstrăina fiinţa umană, dar îşi salvează mereu sufletul prin dragoste şi credinţă: acest puternic sentiment constituie liantul destinelor, amplificatorul energiilor într-o lume în care puterea e a celor care vor şi nu a celor care pot, sau cum zice maramureşanul în cântec:”Mincinoşii şi răii/Au noroc la ce vor ii/Numa io, om de-omenie/ Am noroc la sărăcie”. O puternică impresie asupra cititorului lasă figura mamei cu 6 copii, părăsită de soţ, pe care triste figuri ale vremii vor s-o umilească–şi reuşesc– pentru nesocotirea de către aceasta a dorinţelor unor puternici ai zilei. O capacitate extraordinară de suferinţă în numele credinţei, dragostei ori a datoriei dovedesc şi alte personaje precum Greasin, Valeria, Iftinia, Leon, care sânt eroii unor întâmplări cu profunde urmări asupra destinului.
Autorul transferă asupra acestor fiinţe imaginare crezul său propriu privind responsabilitatea socială a individului, după care nu poate exista dreptate în lume şi respect faţă de om atâta vreme cât acestea nu se învaţă foarte bine în primul rând în familie. Deci toate patimile mari ale insului, într-un fel sau altul sunt previzibile încă din mediul familial.
Structura romanului–acea de povestire de către personaje a întâmplărilor la care iau parte sau a căror eroi sunt ei înşişi–nu este o noutate în literatură. Aceasta îngăduie povestitorului să folosească un stil mai lejer sau mai complicat, în funcţie de tipul şi universul spiritual al eroilor. În cazul de faţă, personajele sunt expresive, se mişcă natural în mediul lor, fiind o ilustrare vie a vremii în care îşi poartă destinele.
Prin “DESTINE CONJUGATE”, Editura “Gutinul” a adăugat un nou nume pe lista autorilor maramureşeni debutanţi în literatură, oferind în acelaşi timp cititorilor o carte care cu siguranţă se va bucura de succes.
Graiul Maramureşului 17 septembrie 1993

Aşa după cum am mai scris, toamna băimăreană a venit anul acesta cu o ploaie de cărţi scrise de maramureşeni.Unele vor fi bune doar s-acopere oala cu groşcior, altele ca album de familie, prea puţine conţin literatură veritabilă. În ce mă priveşte, n-am să comentez decât pe cele, cât de cât relevante din punct de vedere estetic. Mi se pare un act de iresponsabilitate să “asasinezi” cititorul cu tipărituri pretins literare, numai pentru că economia de piaţă îţi permite s-o faci, dacă ai bani. Dovadă că şi hârtia îşi ia măsuri de apărare. Se scumpeşte pe zi ce trece! Un fel de povestiri la gura sobei scrie Toma G. Rocneanu în volumul său de debut DESTINE CONJUGATE. Un grup de maramureşeni se hotărăsc să petreacă o săptămână, departe de lumea dezlănţuită, la o cabană forestieră, numită în carte, Papura. După ce autorul ne descrie avatarurile călătoriei într-un autobuz supraaglomerat, grupul cu pricina ajunge la destinaţie, unde constată că nu beneficiază de avantajele civilizaţiei: curent electric, camere cu duş etc, etc. Ca să se relaxeze, se pun pe povestit. Întâmplări din viaţa lor, mai mult sau mai puţin triste, mai mult sau mai puţin de dragoste. Ca la şezătorile ţărăneşti, în fiecare seară unul dintre ei, pe rând, îşi spune povestea vieţii lui, fără legătură cu a celorlalţi ascultători. De aceia n-am înţeles de ce autorul îi spune cărţii-roman. Oricum, povestirile sunt atrăgătoare, incitante, scrise într-un stil alert, convingător. Din păcate, în afară personajului Tudor, nici unul din eroi nu se impune atenţiei. Autorul nu aprofundează tematica propusă, iar limbajul este plin de locuri comune. Notabile rămân gândurile nobile ale scriitorului, ceia ce ne îndreptăţeşte să credem în cărţile sale viitoare

Apărut în INFORMAŢIA DE MARAMUREŞ

De când au luat conducerea actuala formaţiune politică, şi-au propus o serie de măsuri mai bune sau mai rele, prin care să poată reduce banii ce se scurg de la buget, măsuri care de altfel era o continuare de”asanarea economiei” încercată şi de guvernele anterioare. Toată lumea ştia şi era convinsă că trebuie o schimbare în România, o schimbare mare, dar nimic nu-şi are rostul dacă nu se văd roadele, dacă n-au un randament mai bun faţă de starea pe care doresc s-o înlocuiască. În mare privatizarea economiei s-a făcut dar se pare că s-a uitat de ce a trebuit făcută privatizarea marii industrii. A aşa numiţii coloşi industriali care afectau bugetul ţării. Măsura distrugerii holdingurilor avea mult mai multe conotaţii raportate la alte ţări care dispun de aşa ceva. În primul rând nu aveam asigurată forţa de muncă. De câte ori se dezvolta o ramură peste ceia ce era natural, era dezrădăcinată populaţia sătească prin câştiguri substanţiale la noile obiective şi obligarea lor să se profileze “la stat” în locuinţele “de la bloc”. Un alt rău formarea unei mase de oameni care evitau de regulă sarcinile obştilor satului său deoarece”el lucra la oraş”. Aşa s-a născut navetistul omul care a refuzat cultura atât cea din sat cât şi cea specifică oraşului. A devenit un fofilator universal, degrevat de ori ce cultură, de ori ce fel de obligaţii dar trebuia suportat fiind necesar noii industrii. Cu câtă dragoste şi hotărâre vorbeam de dispariţia hotarelor dintre sat şi oraş. Ce bine că nu s-au realizat aceste dispariţii. Dar ce poziţii au oameni, ce pondere au ei în masa populaţiei ţării. Actualmente populaţia orăşenească este cu câteva procente mai mare decât cea de la sat, şi de regulă aceste raporturi oscilau cu maximum 10% în favoarea unora s-au a altuia, dar dacă ne întrebăm care-i randamentul oamenilor satului în cultura rămână, constatăm că în cartea doamnelor; Laura Temian, Otilia Marinescu şi Ana-Maria Brezovski – Autori Maramureşeni, din 234 de autori cuprinşi în volum numai 42 s-au născut la oraş ceia ce este destul de evident că cine-i născut la sat şi a urmat cursurile primare în sat, este un om cu o pregătire psihologică superioară. Dacă cineva ar dori să desfăşoare acest ghem şi mai mult, ar observa că şi ponderea conducătorilor(directori, comandanţi, şefi de partide din oraşe) este tot în favoarea acelor care au cei şapte ani de acasă în satul de baştină. De aici automat se desprinde o mare întrebare; “De ce se promovează politica de distrugere a şcolilor săteşi?”Nu se vede oare că şcolile de la oraş cu dotările lor excepţionale au randamente mai mici ca o şcoală de cătun. Renunţăm la ce avem că-i mai bun să n-avem deloc. La şcolile de oraş singurele randamente mai mari a fost la pregătirea olimpicilor, dar poate că şi aici s-ar putea comenta dacă profesorii de la sat, ar formula ei problemele, pentru această întrecere de anvergură şi dacă numărul de elevi nu ar fii atât de mare în favoarea celor de la oraş. Treaba-i foarte serioasă deoarece un fost raion de pe timpuri (arealul fostului raion) a dat ţării 14 academicieni şi toţi erau fi de ţărani. De aici reiese că Ministerul Învăţământului are o menire de cinste de-a se ocupa şi de dezvoltarea culturală a populaţiei, şi chiar de problemele de morală, de participare activă în acest sens la producerea şi valorificarea moştenirii culturale prin măsuri certe. S-a făcut privatizarea coloşilor industriali, dar ce propuneri sunt pentru acei dezrădăcinaţi de la sate care n-au nici seviciu şi nici pământ şi care cândva erau ţărani. Poate duce spargerea industriei la spargerea oraşelor făcute sau dezvoltate pentru scopurile industriale?. Sau poate că problema nu mai este de actualitate, nu mai interesează pe nimeni ce fel de oameni se cresc şi se educă în România? Acestor probleme trebuie găsită o cale de permisivitate şi încurajate care să permită să se auto rezolve şi continuată politica de calitate şi randament a populaţiei. O ultimă ştire ne spune că aceste probleme ori nu se cunosc, ori se ignoră undeva sus de tot, deoarece o ordonanţă a Ministerului Învăţământului nu mai permite ca obiectul, lucrul de mână (actualmente educaţie tehnologică) să fie predat la clasele V-VIII de maiştri ci numai de ingineri. Parcă văd un şir indian de ingineri care “i-au” drumul satelor( pentru că din câte se ştie acolo nu sunt şi n-au fost ingineri numai unde erau CAP-uri). Deci încă o catedră pierdută la calitate pentru copiii satelor, faţă de multe altele care tot ei n-au dreptul să le obţină la paritate cu cei de la oraş.
E bine ca din când în când să mai gândim oameni buni!