La doi ani de la fiinţare
În data de 20 aprilie 2004, întâlnirea umoriştilor epigramişti din Cenaclul băimărean “Spinul”, s-a remarcat ca una dintre acele zile de care se leagă adjectivul “deosebit”, deoarece se împlineau doi ani de la această formă de asociere a epigramiştilor în “Club”, formă prin care a dobândit şi statutul juridic dar mai ales, odată realizat acest pas, membrii fondatori au înţeles că nu titlul sau forma juridică contează ci munca şi strădania lor, care dacă şi-au dorit-o legiferată, şi ea va trebui să fie pusă în evidenţă continuu, nu prin apariţii sporadice cum era până mai “ieri”. Să vezi şi să nu crezi ciudăţenia lucrului, oameni care erau sătui de înregimentarea în partide, sau în politică, s-au autoobligat să se înregimenteze la această muncă, care nu este cu nimic mai prejos ca altele şi cu nimic mai uşoară. Sincer să fiu, când Domnul Şiman umbla cu actele la dânsul şi ori unde pleca, le lua şi pe acestea cu el, cu rugăminţi la diferite persoane şi adeziuni de noi membri, nu credeam că va putea cineva rezolva problema acestui club, din moment ce nu era mare lucru nici în “Asociaţia scriitorilor Baia Mare” care deja era în funcţie de o bună bucată de timp. Acum deja la acest capitol se pot face, se pot menţine, dar mai ales se poate aduce un spor de calitate la această formă literară, epigrama, care era considerată, şi se pare că mai este încă astfel considerată, ca un gen minor, neînsemnat literar. Rerăsfoind cartea, care urma să aibă “lansarea ei”, eveniment inclus pe ordinea de zi al acestei întruniri, facem vorbire de DESCÂNTEC DE …RĂSPĂR a lui Ioan Şiman, constaţi că ceea ce cândva era o joacă, un pas spre o relaxare intelectuală, a devenit o muncă asiduă, muncă serioasă care a dat roade foarte bune. Impunerea cenaclului între fenomenele literare într-un timp atât de scurt, s-a produs deoarece a intrat în obişnuimţă ca acestă muncă cultural-intelectuală, să se execute, la calitatea pe care o cunoaşteţi. De aceea activitatea noastră se bucură de multă consideraţie din partea celor care ne citesc. Consideraţia aceasta s-a materializat în primul rând, cu câştigarea unei rubrici permamant în cel mai citit ziar judeţean. Următorul pas a fost acceptarea acestui “Club” în sediul în care ne desfăşurăm şedinţele, sediu care aste inclus în clădirea Bibliotecii Judeţene şi nu în ultimul rând, premiile obţinute de membri cenaclului “Spinul”, premii cu rezonanţă naţională, ce le-au adus mari onoruri, şi poate că acestea au fost foarte râvnite, deoarece au fost date de jurii pertinente: Apoi a urmat recunoaşterea prin PUBLICAREA de prezentare a CENACLIŞTILOR BĂIMĂRENI, fiind acceptaţi şi mai apoi şi publicaţi ÎN REVISTA NAŢIONALĂ A EPIGRAMIŞTILOR ROMÂNI, “EPIGRAMA”( Nr. 33, septembrie-noiembrie 2005). O a doua prezentare a Clubului “Spinul” se va face în revista EPIGRAMA Nr. 44 iunie 2006. Era făcută această prezentare a clubului după ce Şiman, Micle, Bud, Fârte, Găinariu, Filip au devenit “de-ai casei” în revista epigramiştilor din România. Cred că se poate spune, că acesta a fost balsamul, dar şi impulsul, care l-a obligat pe fiecare membru al cenaclului la cea mai serioasă muncă posibilă în domeniu. Acest demers a fost conceput în aşa fel încât să se înscrie în exigenţele culturale şi intelectuale ale genului literar, ca “producţia” epigramelor să fie la nivelul epigramelor care astăzi se scriu în ţară. Dar pentru asta câte drumuri n-a făcut Şiman la Bucureşti, câte intervenţii la diferite organe de conducere din municipiu n-a făcut Domnul Mihai, pentru ca în sfârşit să nu ne mai batem capul de doagele nici-unui bufet şi să putem reflecta în linişte la ceea ce doream a creia, în casa noastră. N-au fost puţine nici drumurile făcute la ziar de Domnul Bud şi Micle. Câte rugăminţi nu le-a adresat doamna Găinariu ca să ne “primească ceva” şi să spunem că uneori “opera” tipărită nu că nu semăna cu cea oferită spre publicare, uneori era cu totul altceva, situaţie datorată unor greşeli sau intervenţii pe text. Doamne nici nu-ţi vine a crede câte piedici şi umilinţe au fost, dar uite că toate au fost depăşite şi “Spinul” fiinţează şi are în continuare realizări frumoase. Acum după cum zicea şi Domnul profesor Dr. Achim Valeriu, “au dispărut ziare, edituri şi multe intreprinderi, în perioade destul de scurte, dar voi, Cenaclul Spinul, născut în chinuri, căruia puţini oameni i-au acordat vreo şansă, începe să-şi facă singur publicitate”. Azi au fost prezenţi la această şedinţă 12 cenaclieri, cu toate că clubului îi stă mai bine cu 13. Invitatul de onoare a şedinţei a fost Domnul prof. Dr. Achim Valeriu, directorul Editurii Gutinul, persoana prin a cărui filtru şi editură a trecut şi prima carte a subsemnatului, dar şi cea de-a zecea a Domnului Şiman, şi tot în editura domniei sale au debutat, de bun agur mulţi alţi poeţi şi scriitori băimăreni. A făcut eforturi numai de el ştiute şi Domnul Bodnar Mihai (Baicu Capul), profesorul căruia i s-a amputat un picior chiar în acest început de an. Domnia s-a a pus serios umărul la “transferarea” “Spinului” la Baia Sprie, el fiind gazda mai multor întâlniri ale epigramiştilor în acel oraş. N-a fost să fie, a ieşit aşa cum se vede. Ne-am bucurat de prezenţa la acest cenaclu şi a Domnului Paul Antoniu, un actor de excepţie, inteligent şi sensibil la problemele urbei, devotat prieteniei, dânsul fiind unul dintre meritori epigramişti băimăreni. Domnia sa s-a scuzat că nu poate face faţă la toate tentaţiile care le are la ora asta, spectacole la Teatru, spectacole de actor prin ţară, scrie ( să auzi asta la un om de 67 de ani vă imaginaţi cum se poate “învârti”), dar că Domnia Sa este perpetuu alături de noi şi ca să ne demonstreze acest lucru, a dat citire la patru epigrame dedicate aniversării a 70 de ani a domnului Şiman Ioan, care în afară de faptul că erau foarte reuşite, folosindu-se de arta domniei sale în a recita, l-a făcut pe Şiman să-i dea lacrimile, lucru de necrezut la aşa oameni şi asemenea evenimente. Au lipsit unul dintre “fondatori” clubului, actorul Pop Mircea, om greu de 180 kg care era foarte subtil în epigrame, are publicate şi două cărţi de versuri şi o piesă de teatru a cărei prezentare la Constanţa a fost premiată cu locul I(1999). Dânsul a părăsit oraşul pentru capitală. Dar nu i-a mers. Cu greutatea lui l-au băgat într-un “CANAL ” care zic unii c-ar fi al televiziunii. Mă rog fiecare cu destinul său. Dintre fondatori ne-a părăsit şi Roman Gheorghe, fost director adj. al Teatrului Municipal care ne-a “cazat” mult timp prin culisele teatrului. Dânsul era nemulţumit că tot ce se citeşte intră în patrimoniul cititorilor. Zgârcit cum e şi-a făcut un ziar al lui pe care-l mângâie el şi Ciaşcai, şi când n-au de cine râde, râd unul de altul. Este vorba de gazeta (H)ORA LOCALĂ. Uite domnule cine trage sforile timpului la actualul Mitică, şi de ce? Apoi a fost prezent şi Domnul ing. Micle Mircea persoană deosebit de sociabilă, care pe vremuri purta un scut permament deoarece membrii “spinului” îl cam împungeau pe ici pe colo şi domnia sa ca bărbat elegant şi impozabil nu se cădea să umble cu nădragii găuriţi de alţii. Poate că doar acum ne dăm seama cât de ne-a lipsit Domnul Micle înainte de-a ni se ataşa, chiar şi atunci când ne înţepam reciproc. Sincer să fiu rar om cu asemenea ambiţie şi capacitate de muncă şi stăruinţă de-a publica în mult dorita revistă “EPIGRAMA”, DAR UITE CĂ S-A PUTUT şi-i urăm cum se spune “s-o ţină tot aşa”. Dacă se rezolva altfel cu autobuzul spre şi de la Vişeu şi ar fi putut pleca şi Domnia Sa, sunt sigur că aducea şi dânsul un premiu, ori poate-i îi lăsa acolo pe ceilalţi doi, care au participat şi au fost şi laureaţi. Ne referim la Domnul Şiman şi Doamna Viorica Găinariu, care cu ambiţiile cunoscute de noi, nu le-au permis nu ştiu cîte celor din juriu. Ei modeşti au luat “numai” locul II şi trei. Dar astăzi Domnul Micle nu a citit epigrame, a citit elogii la ceea ce înseamnă şaptezeci de ani risipiţi, sau poate cumulaţi în diferite forme de acumulări, şi sub diferite forme de prezentare. Nici Doamna Viorica n-a citit epigrame ci doar pastile cu specific şi adresabilitate sărbătoritului Şiman care se ştie că-i “Domnul Preşedinte”, dar cu ceva vreme mai înainte i-a spus Paul Antoniu cum să ducă politica lui cu noi, dacă vrea să se mai aleagă. De nu…ce?
Însărcinatul cu monitorizarea şedinţei a fost Excelenţa Sa Domnul ing. Nistor Bud care, ca ori ce epigramist ce se respectă şi-a permis să-şi ia “EXCELENŢA” ÎN PREGĂTIREA ŞI OCROTIREA AURULUI VERDE. I-au înmânat acest titlu în data de 13 aprilie 2004, ocazie care este un nou semn de recunoştinţă, pentru un om care a avut realizări deosebite în munca sa de arhitect al pădurilor, de creştere a materialului seminal, de protecţia ei, de asanarea ei şi în final de pregătirea bazei teoretice pentru urmaşi. FELICITĂRI DIN TOATĂ INIMA, Domnule Bud, cu atât mai mult cu cât această performanţă “ s-a clocit” în capitală şi acolo v-au invitat să vă onoreze cu titlu de EXCELENŢĂ. Domnul ing. Bud a prezentat desfăşurătorul zilei şi tot acum s-a hotărât şi data viitoarei şedinţe. N-a uitat să amintească de cotizaţii, de primiri de noi membri şi de viitoarea antologie care se naşte, dar ce m-a impresionat la el a fost “Cuvântul de preţuire şi aniversare” citit domnului Şiman. Poate că aniversatul nostru a fost mai impresionat de epigramele Domnului Antoniu, care este o pasăre mai rară în cenaclu, dar excursul Domnului Bud a fost deosebit de frumos scris, bine conceput şi foarte impresionant ca rod al prieteniei dintre el şi Şiman. Poate v-a reuşi să-l publice.( a reuşit) A fost tot aşa de frumos cât de frumos a fos cel compus de Domnul Mihai, pentru el, la trecuta aniversare. O notă bună pentru Domnul Mihai care, cum scriam eu despre ziarişti că “trăiesc în stare de veghe”, pe atunci nu-l cunoşteam pe Domnia Sa aşa de bine, dar el este STAREA DE VEGHE A CENACLULUI NOSTRU SPINUL, omul care nu pierde nici-un sens, nici-o virgulă, indiferent ce se citeşte, ce se scrie, Domnia Sa punctează ori ce inadvertenţă sesizează bunul curs al prozodiei sau a prozei la care se face trimitere, la un moment dat. M-a uimit această reacţie promptă la o persoană nu tare tânără, dar vivace şi care punctează întotdeauna bine. De multe ori mă gândesc că poate şi această prietenie, din acest Cenaclu, s-a făcut cu asemenea persoane care au atribuţii pe alte specialităţi, deoarece multe dintre epigrame, au fost considerate bune, doar după ce Domnia Sa şi-a dat avizul. Asta nu scuteşte pe ceilalţi să fie şi ei vigilenţi şi am putea spune aici că Doamna Viorica Găinariu a crescut mult în domeniu de cînd cenaclul s-a completat cu oamenii pe care azi îi lăudăm şi pe drept. Aici aş putea spune că acum, de când ne-am legat mai mult, ne complectăm mai bine. Doamna Găinariu a avut o ascensiune benefică şi plăcută. În ultimul timp aproape tot ce se citeşte de către Domnia Sa este competitiv, relaxant şi este foarte prolifică. Merită din plin şi premiul luat la Vişeu, dar şi aleasa noastră consideraţie. Dânsa, cu această ocazie, i-a făcut două epigrame lui Şiman şi bine a făcut. Cine l-a pus să îmbătrânească. Abea a scăpat-o de grija virginităţii pe Mărie (epigrama făcută de Paul Antoniu) şi deja-i laureat la epigrame, că de Don Juan, Domnul Şiman a uitat de mult. Ştim cu toţii cât de mari eforturi s-au făcut pentru a avea loc această întrunire. Domnul Dr. Achim “a fugit” din Satu Mare. Pe Doamna Medan o astepta familia, cu toate acestea, atmosfera a fost deosebită. Doamna Medan a prezentat trei epigrame reuşite, care au încântat auditoriul, fiind şi aplaudată, şi ne bucurăm, deoarece se pare că ne agreem, şi ne place ceea ce facem (mai ales eu că trag cu critica). Îmi aduc aminte că prima dintre cronicile de cenaclu se numea:”Căutările de sine”.(Bucată trecută în vol III ai Minerii-lor Ardealului, pag 208) În 20 aprilie am avut senzaţia că ne-am regăsit cu toţii şi ne-am bucurat de această apropiere sufletească deosebită. De mult n-am mai participat la o asemenea adunare plăcută, atât de plăcută că mă duce gândul la un bal al sindicatului lemnarilor din Valea Mare din 1949 (eu eram numai sub mese şi-i pândeam pe dănţăuşi la aceea vârstă) când oamenii de atunci erau egali, când muncitorul dansa cu nevasta directorului, când cuvântul ăla: fraternitate. era FRATERNITATE deplină. Vă pot spune că de mult n-am gustat şi n-am văzut o asemenea adunare şi o risipă de sentimente de preţuire şi fericire ca astăzi.
Ne-a făcut onoarea de această dată, şi Doamna Elisabeta Kirkmaier Donca, poetă, traducătoare, profesoară de limbi în Seini, care a fost încântată de acest cenaclu primind asigurarea din partea ei că ne va mai căuta. Domnia Sa a adus lalele pentru Şiman şi a ţinut un mic discurs “cu cheie” care era o felicitare omagială citită sărbătoritului. Buna ei dispoziţie s-a mulat şi pe ceilalţi.
Regret că-l scriu ultimul pe Domnul Filip dar dânsul aşa-i obişnuit să vină şi totdeauna mi-e teamă să nu uit de scris ceva pe tema asta. Domnia Sa este redactorul de carte a “Descântecului de răspăr” cartea epigramistului şi poetului Şiman Ioan şi nu avea cine să prezinte truda autorului. Este adevărat că Domnia Sa a făcut dese referiri la această carte, şi e normal, dar dacă eşti de serviciu, fă-l domnule! Ei, după timpul acesta de amânare a prezentării cărţii, temă pe care a fost tachinat întârziatul, i-a trecut bulversarea, când Domnul Micle i-a spus că-i place mult cum îi stă acuma părul, şi cât e de bogat, moment în care s-a “abonat” şi Filip la buna dispoziţie care ne-a stăpânit pe fiecare. De fapt când are mai mult timp de stat la cenaclu, Domnul Filip este responsabil cu “descreţirile frunţilor”.Recitind materialul acesta, poate mai nereuşit ca altele, rezultă că acest CENACLU are CEVA ce trebuie “să păstrăm cu săbii de oţel”: ”Prietenia”**/**

O şedinţă extraordinară

Pe 6 iulie 2004 ne-am adunat, după telefoanele date de Dl. Şiman, din nou, sau poate: iarăşi la renumitul local „Butoiaş”, ocazie cu care au mai răspuns la telefon doar domnii: Bud, Filip, Mihai, Şiman şi subsemnatul. Vremea era atât de încinsă că numai domnul Mihai s-a mai putut abţine să nu bea o bere, ceilalţi… cu toate că, spre sfârşitul întâlnirii noastre, peste noi au venit şi câteva ropote de ploaie, care i-a răcorit şi pe acei care n-au ajuns la mult râvnita halbă cu bere, băutură care nu prea stinge ea setea, dar are meritul că după ’89 se serveşte şi rece. La această întrunire ne-am văzut cu cunoştinţa noastră mai veche, chelnerul, care după grimasa făcută, ne-a dat de înţeles că şi el ne recunoaşte. Ce mai, oamenii veniţi de la băi, l-am numit pe domnul Filip, altul după un efort îndelungat care s-a materializat într-o carte de referinţă, ultimele lui succese în silvicultura românească, dar şi pentru învăţământul de profil, ori pentru cultura generală. Este vorba despre prodigioasa muncă intelectuală şi profesională a domnului ing. Bud Nistor. O perioadă mai lejeră în domeniul socio-intelectualităţii pentru domnul ing. Mihai, dar fără pauză la masa de scris şi ceva mai stresantă pentru domnul Şiman, care în afară de treburile impuse, mai trebuie să „pertracteze” cu unii reprezentanţi ai presei pentru a ne publica „roadele producţiei” , dar şi strângerea, şi “cizelarea” acestor materiale. În schimb eu sânt de patru zile în concediu, şi evident că de atunci sarcinile şcolare s-au estompat. Vedeţi câte poveşti nu s-au spus? Norocul domnului Şiman a fost c-a sosit puţin mai devreme şi a apucat să-şi aranjeze şi pune la punct materialul ce urma să-l avem în lucru, să-l definitiveze, deoarece avea şi domnia sa destule altele de povestit şi de comunicat. Bunăoară un profesor universitar din Iaşi, a făcut o enciclopedie a epigramei sau o racolare a celor mai bune epigrame ale fiecărui epigramist cunoscut din ţară. Dintre acestea se vor publica doar una de fiecare persoană. Astfel a adunat 300 de epigrame într-o carte, în care spre fala noastră, este „prins” şi domnul ing. Micle şi prof. Şiman. Preţul cărţii este circa 100.000 de lei şi se numeşte chiar aşa UNA BUNĂ. Întrebarea era câte bucăţi să comandăm din acest volum? S-au mai vehiculat, cu această ocazie, şi alte idei, alte vorbe, vorbele care a pus cele mai multe probleme, s-a dovedit a fi convocarea următoarei întruniri cenacliere la Fersig, la casa de vară a domnului prof. Filip. Cu o astfel de ocazie, în care domnia sa ne va prezenta roadele muncii sale extraintelectuale, cu prioritate cele gospodăreşti, dar şi acele la care am putea să-l şi apreciem cu una sau două margarete, (ori poate cu urzici). Printre aceste preocupări există şi una care se referă la modalităţile de-a face “zeama de prune”, cireşe sau alte “ingrediente”, că pe ce-a de vişine e greu de-o apreciat proaspătă. Modalitatea de deplasare şi contribuţia fiecăruia, în versiunea desfăşurării cenaclului la Fersig, a rămas tot în sarcina domnului preşedinte Şiman care are plăcerea, cu această ocazie, să-şi şi hrănească colaboratorii. Aşa, da preşedinte. Să ne trăiască!
Ca să ne fie apreciate şi discuţiile, că munca ne-a fost rodnică, s-au pornit câteva valuri de ploi scurte, cărora meteorologii le spun averse şi care mai înseamnă şi belşug dacă-s fără gheaţă. Aşa că toate cele hotărâte au rămas bătute-n cuie, prilej cu care domnul Filip mi-a adus aminte de alte “cuie” din alte vizite, bunăoară tot aici la Fersig concepute. Cu bucuria revederii, a deşertării poveştilor fiecăruia, a împlinirii, ne-am despărţit de acest locaş primitor pentru noi, (cât am stat noi în şedinţă, chelnerul n-a mai avut alţi clienţi) cu gândul la următoarea întâlnire.
Când scriu aceste rânduri, primele epigrame din cele avizate în această şedinţă au fost publicate deja în „Graiul Maramureşului” de joi 17 iunie 2004.

Încă o şedinţă de creaţie în locaţia
“Butoiaşul cu bere”

M-am grăbit să vă anunţ că domnul chelner care “ia comenzile de consumaţie” când se adună membrii Clubului “Spinul” şi le urează ”poftă bună”, n-a murit încă, după cum credeam cu toţii, citind jălania lui de la precedenta “Şedinţă ordinară”. Şedinţă convocată de Şiman, dar la care ceilalţi cenaclieri n-au fost de acord să folosească termenul mai sus scris, deoarece, dacă tot am făcut revoluţia(care revoluţie, unde-i revoluţia?) măcar să ne exprimăm altfel nu ca ăia…Unii, prin epigramele de care amintea şi domnul chelner în excursul său de nemulţumire din precedenta şedinţă, catalogau de drept, ca să nu spunem de proşti, mai limitată mental această breaslă. Dar să nu ne adormim spiritele cu judecăţi dinainte fabricate şi care mai sunt şi ale altora.
Chelnerul nostru care încercase oarecum direct până în acest moment să ne sugereze că bacşişul face parte din profesia lui, acum şi-a stabilit o tactică şi a trecut la o altă fază. Este vorba de chestia aia care-i zice “bate şaua”. Cu zâmbetul său caracteristic, chinuit de grimasa lipsei noastre de largheţe la mână, ne-a luat în primire: “Aceiaşi comandă?”. Bine că n-a şi menţionat că-i veche de-un an(câtă lipsă deimaginaţie la literaţii ăştia), acum părea foarte bine dispus (cred că eram primii lui consumatori din acea zi) şi discret ne-a lăsat în pace să ne dezbatem problemele ordinare care le aveam.
Domnule să nu-ţi vină să crezi, tipul era un diplomat abil! Totuşi în conversaţiile purtate cu alţi consumatori se purta mai “nuanţat”(Au intrat doi inşi care, spuneau ei că reparau drumul. De ce-l reparau în “Butoiaşul cu bere” n-am înţeles, deoarece drumul care domniile lor trebuiau să-l repare, sau poate trebuiau să-l strice, era afară, nu în crâşmă.) Ei, ăstora, pentru ai linişti, că ei în momentul în care au zărit epigramiştii, crezând că-s ceva şefi, au vrut “ să dea colţul”, nedorind a ne strica “petrecerea”. Chelnerul i-a liniştit cu multă vervă: “Nu vă alarmaţi, domnilor, sunt nişte oameni în vârstă, bolnavi. Ei zic că vin aici să se liniştească, dar nu-i bine de crezut tot ce se spune”. “Dar ce boli au ăştia?” întreabă preventiv şi mucalit drumarul. “Nu te uita la vârstă că ştii şi tu că aia-i înşelătoare şi nici la bolile care ne pasc pe noi muritorii de rând, un reumatism, o osteoporoză, chestii de astea. Boala lor e gravă, e foarte gravă şi eu cred, sau poate numai sper, să nu se ia, domnule, să nu fie contagioasă, dar boala lor e una de “limbă”. “Vai de mine, strigă involuntar drumarul, şi noi bem cu aceleaşi halbe cu care au băut şi ei!”. “O Doamne, greu eşti de cap! Aici nu-i vorba de limba din gură, e vorba de Doamna Limbă română”. “Îmi spui mie că-s greu de cap şi acum vii şi-mi torni că-i bolnavă o doamnă, o doamnă română.Apoi doamna despre care zici că-i bolnavă, nu e aia din colţ? O arătă pe Găinariu, dacă-i bolnavă, de ce nu merge la medic? Dece umblă prin bufete? Ori nu-i asigurată la CAS şi poate face chetă?” “Dacă vrei să mai discut cu tine, nu mă enerva. Boala aceasta are alte manifestări. Fii atent, dar fii discret, nu căsca gura cum ţi-i boiul. Cum va citi unul dintre ei, spun că acesta-i rostul de se adună aici, să-şi citească, deci cum citeşte unul, cum toţi ceilalţi sar pe el şi-l corectează. Gândeşti că-s nişte copii care se prind unii pe alţii cu minciuna(s-a brodit că tocmai a citit unul Filip şi după ce toţi s-au exprimat, altul, unul Dragomir, din ideea prinsă de la Filip, a făcut o altă epigramă şi mai şi, ce chestie!) Acum înţelegi la ce se referă boala asta de dactile şi semne ortografice? Şi chestia se repetă identic cu fiecare, dar mă duc la ei.”
De fapt chelnerul văzuse că ne foiam să plecăm şi în asemenea cazuri…Văzând că ne “numărăm” buzunarele cu mâinile, nu cu degetele cum se obişnuieşte, îşi aruncă o pastilă îndelung preparată: “Lăsaţi, domnilor, fac eu cinste astăzi”.