Călătorul sorbea avid frumuseţea unui oraş pe atunci declarat Staţiune de refacere a sănătăţii. Specificul localităţii erau pădurile care coborau până în oraş. Creşterea şi descreşterea temperaturilor la intrarea în iarnă sau la sosirea primăverii se făcea lent, permiţând bolnavilor care sufereau de afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare adaptarea la timp fără probleme. Lipsa unor curenţi de aer majori, ducea la lipsa furtunilor şi poate ce era mai de văzut, culoarea cerului care, dacă nu toţi ne-am dat seama că-i deosebită, pictorii din Şcoala băimăreană ne-au prezentat-o c-o plăcere nedisimulată. De clădiri mai deosebite ca-n alte părţi din Ardeal n-a prea beneficiat cetatea noastră, dacă facem trimitere la Cluj, Satu Mare, Timişoara, sau alt oraş care erau în acele timpuri capitale de regiune. Ce dădea o impresie de sol lunar, erau meandrele râului Săsar, care erau foarte neregulate şi colorate bizar. Impresia aceasta o dădeau, resturile fostelor şteampuri, apele reziduale minere şi altele.. Un centru rectangular, care în prima fază a fost Târgul propriu zis al Cetăţii, până după anul 1900. Clădirile care delimitau fostul târg, actualul Centru istoric erau construite dea-lungul a cinci secole. Cele mai vechi clădiri, care au rămas “în picioare” sunt Casa Elisabeta, a Doamnei Iancului de Hunedoara, care a dat şi numele Băiuţului de la numele său: Erzsebetbanya – Mina Elisabetei, casă care poartă numărul 18. Specific pentru casele secolului XV, intrarea se face pe o uşă simplă şi clădirea se dezvoltă în spatele acesteia. Construcţie masivă din piatră care a rezistat atacurilor şi atacatorilor de atunci şi după cum se vede până acuma. Era o reşedinţă de odihnă pentru familia regelui Corvin.
Iancu de Huniade, sau Iancu Corvin cum se mai numea, aparţinători ai familiei Huniazilor a cărui prim nobil cunoscut era Voicu, tatăl lui Iancu. În vremurile când trăia această nobilă familie, Hunedoara ca localitate nu exista. Satul lângă care s-a construit Hunedoara de astăzi, se numea Indoara. Iancu de Huniade, urcând treptele funcţiilor sociale din acele vremuri, devine nobil, guvernatorul Ardealului şi în final regele Ungariei. Încă înainte de-a avea această ultimă demnitate, prin toate aceste cadouri şi donaţii, Iancu face dovada că îşi răsfăţa consoarta. Aşa se face că într-un astfel de gest, oferă Doamnei Elisabeta, domeniile Băii Mari şi minele din Băiuţ. Tot cam în acea perioadă i-a oferit şi minele din Valea Rodnei şi Bistriţa, primite de la Ladislau Postumul pe atunci rege al Ungariei. Acestea toate au devenit proprietăţile doamnei sale Elisabeta. După moartea lui Ladislau, Iancu Corvin de Huniade devine regele Ungariei. Cam de pe atunci datează clădirea de la Nr-18.
Clădirea de pe strada Turnului, de lângă comisariat, este o clădire tipică pentru construcţiile urbanistice ale Europei din acele timpuri. Clădire sub formă de “U” cu o curte interioară închisă, construcţii specifice hanurilor care doreau să-şi protejeze averile şi clienţii de diferiţi atacatori .Aceeaşi arhitectură are şi corpul clădirii restaurantului “Ardealul” (minerul) cu acea curte rectangulară închisă de însăşi pereţii construcţiei care-o protejează. Este interesant că aproape fiecare clădire din Centrul Istoric are o arhitectură proprie.

Lucrul acesta s-a putut realiza, ori datorită faptului că s-a construit puţin, ori că unele construcţii degradându-se în diferite perioade istorice, s-au construit altele în moda arhitecturală de atunci şi după cum era de avut proprietarul acelei proprietăţi.
Acest centru dreptunghiular marchează trotuarele actuale cu copaci ornamentali, trotuare care în timpul sărbătorilor şi joia, erau pline de oamenii care se plimba pe Corso. Aceasta era distracţia de bază în acele vremuri. Să-ţi vezi concitadinii, să fi văzut de concitadini, să-i saluţi şi să fi salutat dacă se poate de toţi şi tu să-i saluţi, dacă-i posibil pe toţi. Era forma prin care oraşul trăia şi individul se manifesta în centrul oraşului. Pentru locuitorii oraşului aceasta era “vizita mare” înţelegând că vizita mică era între rudenii. Prin acest Oraş Vechi, cu acele obiceiuri, din timpuri imemoriale, care-i dădeau imaginea şi tumultul oraşului din acele vremuri trecute, vremuri din care a mai prins şi Anton secvenţele transpuse şi care erau parte din fiinţa lui, parte din tinereţea care nu se mai întoarce. Rememorând aceste trăiri şi fapte, din mai îndepărtata sau mai apropiata istorie a urbei sale, Anton nici n-a observat că plimbarea lui ”în timp” îi este urmărită de Dan. În retrăirile lui era aşa de aprofundat că dacă Dan nu l-ar fi prins de mână ar fi trecut pe lângă el.
– Mă tu visezi pe drum.
– Bună Dane, ne mai fură gândurile uneori.
– Şi la ce te gândeşti.
– La nimic interesant. Mă uitam la casa asta. Mă gândeam la stăpâna ei .La liniile arhitectonice care au format nucleul Cetăţii. La oamenii care au trăit pe atunci. La cum au trăit acei oameni. Cam la asemenea lucruri.
– Nu-s puţine. Dar cum de acum te-au brodit aceste gânduri.
– Sincer să fiu te căutam. Îmi doream un schimb de replici. Poate chiar o confruntare sau de ce nu, o scuză.
– Şi la care rămâi? Zise Dan pornind alături de Anton la plimbare.
– În primul rând trebuie să-ţi dau dreptate la discuţiile avute pe marginea Cavalerilor Teutoni. Povestea aşa cum ai intuit-o, nu se poate termina acolo, deoarece nu acolo-i încă punctul ei. Până mai ieri nu ştiam că şi în familia noastră sunt rădăcini ale teutonilor şi ele sunt citate de oamenii de cultură români. Bunăoară dacă Iorga scrie despre străbunica mea, despre contesa Zichy, căruia localnici-i ziceau ”grăfoaia” , Şotropa scrie despre stră-stră bunicul meu Cnezul Flamă care la 1770, la ultima expediţie a tătarilor pe acele meleaguri, expediţie de pedepsire comandată şi condusă de Domnul Moldovei Racoviţă care a năvălit în Ardeal, stră-stră-bunicul, Cnezul Rodnei, a învins tătarii şi oastea moldoveană. Rebreanu în schimb în “Pădurea spânzuraţilor” vorbeşte de un locotenent, care poartă numele bunicului meu dinspre tată, cu care a fost coleg de şcoală. După cum vezi nu se poate să încheiem o poveste a cărui ramuri se extind până în zilele noastre. Aşa că “povestea” se continuă şi când domnia ta vei dori s-o auzi îţi voi sta la dispoziţie.

– Un moment. Tu nu vezi că eşti în contradicţie. Mi-ai zis că mă căutai. Bănuiesc că nu pentru a-mi spune poveştile istoriei noastre? Totuşi dacă asta ai dorit, atunci fă bine şi deşartă-ţi sacul, altfel probabil va trebui să ”schimbăm ordinea de zi”. De fapt prima dată aş dori să-mi spui cum zici tu că a fost cu ultima invazie tătară în care zici că stră-stră bunicul tău i-a pus pe fugă. A fost într-adevăr pusă la cale de Domnul Moldovei?
– Oamenii din acel district, erau organizaţi ca grăniceri ai Imperiului Austro-Ungar. De fapt tu care îţi plimbi creionul pe harta municipiului zilnic, poate ai observat că una din străzi se numeşte a Grănicerilor. De la acele evenimente i se trage numele În Moldova în acele timpuri domnea al doilea domn fanariot, unul Racoviţă. Situaţia politică internaţională, considerau Imperialii, că ar fi fost oportună alipirii Moldovei la Imperiul Austro-Ungar. Cum n-au dorit o operaţie de anvergură, în secret au considerat că o substituţie de Domnitor le-ar fi mult mai potrivită. După realizarea acestui plan, Marile Imperii puse în faţa faptului împlinit, ar fi avut o reacţie de formă sau în cel mai rău caz ar fi revendicat şi ei ceva teritorii. Planul nu avea cusur. Totul depindea de cine-l va executa. Regimentul II de grăniceri Năsăud avea 32.000 de suflete. Românilor din acest regiment li s-a promis satisfacerea doleanţelor de veacuri (şcoli româneşti, biserici şi libertate deplină). Cum aceste doleanţe erau de pe vremea Bobâlnei şi a lui Doja, Horea, grănicerii din Rodna au considerat că merită efortul acesta pentru câştigarea drepturile promise şi neîmplinite de veacuri. Sfatul Moşilor a aprobat acţiunea. A mai rămas o singură problemă. Cine să conducă acţiunea “Cătanelor Negre” în Moldova. Erau două propuneri. Cancelaria-l susţinea pe căpitanul Ferentz un ofiţer german şcolit la Viena, om cu deosebite merite militare, dar cam repezit. Şi localnici-l propuneau pe Bureacă un băştinaş, care avea poate mai mari merite militare dar…era român. Misiunea lor era să-l prindă pe Domnul Mihai Racoviţă şi să-l predea unui aşa zis comando care trebuia să-l ducă la Viena. Două companii de Cătane Negre au trecut în Moldova. Au ocupat poziţiile stabilite în plan. Domnul Moldovean a venit cu suita şi urma să intre în biserică. Planul de prindere era în momentul ieşirii Domniei Sale din biserică. Se ştie că Domnitorul era Întâiul la ieşire şi trupele încă nu erau desfăşurate. Ce i-a venit lui Ferentz nu se ştie, dar a ieşit din ascunzătoare şi s-a dus spre Domn înainte ca Măria Sa să fi apucat să intre în biserică. Acţiunea a fost compromisă. Cele două companii de soldaţi ardeleni au fost măcelărite. Acesta a fost motivul represaliilor moldovenilor în Rodna. Cu toate că Domnul Moldovei a prevenit pe tătari să nu omoare românii, în oastea grănicerească de atunci, numai ofiţerii şi nici ei nu erau toţi nemţi ceilalţi erau români. În afară de cele două companii nimicite în Moldova, aici au omorât 23 de oameni, au dus în robie 38 şi au fost mulţi răniţi. Au ars două biserici, două mori, şi 103 case. Acuma de vrei rămânem la prima opţiune. Să zicem că ne apucăm să disecăm istoria. O facem din mers sau ne aciuim undeva?
– În mod normal nu-i indicat să te proţăpeşti în mijlocul drumului şi să te apuci de poveşti. Localurile acestea cu ”consumaţie”, au clientela lor, clientelă care de regulă nu prea ştiu respecta pe cei din jur, manifestându-se nu întotdeauna civilizat.