Lucrul acesta s-a putut realiza, ori datorită faptului că s-a construit puţin, ori că unele construcţii degradându-se în diferite perioade istorice, s-au construit altele în moda arhitecturală de atunci şi după cum era de avut proprietarul acelei proprietăţi.
Acest centru dreptunghiular marchează trotuarele actuale cu copaci ornamentali, trotuare care în timpul sărbătorilor şi joia, erau pline de oamenii care se plimba pe Corso. Aceasta era distracţia de bază în acele vremuri. Să-ţi vezi concitadinii, să fi văzut de concitadini, să-i saluţi şi să fi salutat dacă se poate de toţi şi tu să-i saluţi, dacă-i posibil pe toţi. Era forma prin care oraşul trăia şi individul se manifesta în centrul oraşului. Pentru locuitorii oraşului aceasta era “vizita mare” înţelegând că vizita mică era între rudenii. Prin acest Oraş Vechi, cu acele obiceiuri, din timpuri imemoriale, care-i dădeau imaginea şi tumultul oraşului din acele vremuri trecute, vremuri din care a mai prins şi Anton secvenţele transpuse şi care erau parte din fiinţa lui, parte din tinereţea care nu se mai întoarce. Rememorând aceste trăiri şi fapte, din mai îndepărtata sau mai apropiata istorie a urbei sale, Anton nici n-a observat că plimbarea lui ”în timp” îi este urmărită de Dan. În retrăirile lui era aşa de aprofundat că dacă Dan nu l-ar fi prins de mână ar fi trecut pe lângă el.
– Mă tu visezi pe drum.
– Bună Dane, ne mai fură gândurile uneori.
– Şi la ce te gândeşti.
– La nimic interesant. Mă uitam la casa asta. Mă gândeam la stăpâna ei .La liniile arhitectonice care au format nucleul Cetăţii. La oamenii care au trăit pe atunci. La cum au trăit acei oameni. Cam la asemenea lucruri.
– Nu-s puţine. Dar cum de acum te-au brodit aceste gânduri.
– Sincer să fiu te căutam. Îmi doream un schimb de replici. Poate chiar o confruntare sau de ce nu, o scuză.
– Şi la care rămâi? Zise Dan pornind alături de Anton la plimbare.
– În primul rând trebuie să-ţi dau dreptate la discuţiile avute pe marginea Cavalerilor Teutoni. Povestea aşa cum ai intuit-o, nu se poate termina acolo, deoarece nu acolo-i încă punctul ei. Până mai ieri nu ştiam că şi în familia noastră sunt rădăcini ale teutonilor şi ele sunt citate de oamenii de cultură români. Bunăoară dacă Iorga scrie despre străbunica mea, despre contesa Zichy, căruia localnici-i ziceau ”grăfoaia” , Şotropa scrie despre stră-stră bunicul meu Cnezul Flamă care la 1770, la ultima expediţie a tătarilor pe acele meleaguri, expediţie de pedepsire comandată şi condusă de Domnul Moldovei Racoviţă care a năvălit în Ardeal, stră-stră-bunicul, Cnezul Rodnei, a învins tătarii şi oastea moldoveană. Rebreanu în schimb în “Pădurea spânzuraţilor” vorbeşte de un locotenent, care poartă numele bunicului meu dinspre tată, cu care a fost coleg de şcoală. După cum vezi nu se poate să încheiem o poveste a cărui ramuri se extind până în zilele noastre. Aşa că “povestea” se continuă şi când domnia ta vei dori s-o auzi îţi voi sta la dispoziţie.