Copilul se uită la mine ca la felul doi. Probabil că în mintea lui mă asocia cu “persoana” care i-a pus întrebarea şi eu îi păream şi mai abscons, mai ales că el îmi solicita ajutorul.
– Păi, nu-ţi sunt eu tatăl?
– A… da… sigur…
– Tu ce crezi, eu am avut tată?
– Păi… da, sigur că da…
– Atunci înţelegi că şi tatăl meu a avut un tată.
– Bineînţeles că şi el a avut tată…
– Şi a existat şi tatăl tatălui nostru…
– Acum sunt sigur că a existat.
– Ei vezi? Primul tată a fost TATĂL NOSTRU, al tuturora. Pe parcursul acestei discuţii, eu te întrebam continuu dacă “crezi că taţii” au avut tată? Tu îmi răspundeai de fiecare dată afirmativ, adică şi tu erai convins de acest lucru, că oricine are un tată, firesc ca şi mine să respecte şi să creadă, în TATA TATĂLUI NOSTRU.
A trecut această întâmplare, am şi uitat de ea şi, după destul de scurtă perioadă de timp, se întoarce copilul de la şcoală (Doamne ce a devenit şcoala, instrument de şantajare a părinţilor) cu o fiţuică care “i-a dat-o tovarăşa” şi pe care era tipărit, reţineţi vă rog, că: “În cazul unui accident de circulaţie al fiului meu, eu sunt responsabil de acel accident”. Vă rog să mă credeţi că din acel moment lumea pentru mine a devenit… cenuşie. Eu aşa mi-am ales şcolile unde să-mi înveţe copiii, ca să nu aibă de traversat străzi cu circulaţie intensă, străzi de mare circulaţie. Spre deosebire de alţi părinţi care-şi aleg: dascălul preferat, limba străină acceptată, numărul de calculatoare ale şcolii, performanţele avute în timp de şcoală şi cine ştie ce pretenţii mai emană de regulă ce ei n-au avut. După cum vă spuneam, acela a fost unicul criteriu: copilul să fie în siguranţă la deplasarea lui spre şcoală şi spre casă, şi acum primesc înscrisul acela pe acel căpătuţ de hârtie tipărit. N-am avut ce comenta în faţa copilului. M-am retras rupând obiectul şantajului psihic. Gândurile acestea îmi fulgerau capul când fostul elev de atunci mi-a pus acea întrebare la care nu se primeau eschive şi răspunsul trebuia să fie fără echivoc:

– Măi băieţi, v-aţi uitat voi aseară la televizor?
– Da, ne-am uitat.
– Nu vă aduceţi aminte, s-a transmis povestea pentru copii?
– Nu.
– Nu s-a dat povestea? Deci nu s-a întâmplat nimic.
– Nu. În sensul acesta, nu.
– Atunci este clar că nu s-a întâmplat nimic?
– ???
S-a brodit ca în 17 decembrie a anului 1989 să fie duminică. Cum şcoala se termina în 22, elevii din judeţele limitrofe, pentru a evita aglomeraţia în mijloacele de transport, deja părăseau internatele, şcolile devenind, din obişnuitul vacarm şi viermuială, adevărate oaze de linişte care erau ca un balsam pentru profesorii care au fost tensionaţi în cele 14 săptămâni, permiţându-li-se un respiro, care acum era mai eficient ca însuşi concediul, datorită satisfacţiei muncii bune făcute, terminate cu bine şi permiţându-şi o rememorare a întâmplărilor copilăriei petrecute în asemenea ocazii şi în preajma sărbătorilor. Cum nu se putea intra nici în concediu brusc, timpul care-mi rămânea neocupat, în lipsa principalei ocupaţii, îl foloseam făcând vizitele de presărbători, rudeniilor. Aşa că împreună cu soţia şi copii ne-am “pus” pe vizite. Nu aveam mai multe alimente în frigider, ca în alte dăţi (vorbind de după 1981 când criza s-a acutizat la insuportabil). Nucul pe care l-am plantat în faţa blocului şi-a mai păstrat câteva nuci şi pentru noi, cam cât să facem un cozonac, şi făina… era la raţie (1/2 kg de persoană). Ca oamenii puşi pe fapte mari, prima vizită am făcut-o la cei care erau mai îndepărtaţi de noi, şi ca distanţă şi ca altceva. Erau rudeniile care locuiau în fostul cartier ţigănesc, în Hatvan. Între ei şi noi întinzându-se patru kilometri. Ne-am bucurat că erau acasă şi am atacat problemele dur: “Ce faceţi de sărbători?” Au fost ani când revelioanele erau la îndemâna “muritorilor de rând” şi se putea bucura fiecare de ele după dimensiunile pungii, se petrecea în colective de prieteni, de oameni care acceptă distracţia, toată lumea trăind efectiv sărbătorile.

În ultimii ani meniurile cu “peştii care nu-i trebuiau nimănui”, cu “cântecele selectate de cineva” şi de loc “neglijabilelor” preţuri, îndemna pe fiecare să-şi vadă de nevoile lui. În timpul vizitei, am povestit şi de “dezvăluirile” prezentate ca reclamă din programul de la televizor care vor fi date în noaptea de revelion (o mică observaţie, programul de după orele 24, că până la acea oră, tot programul era “al lor”). Cu regret, gazdele ne-au spus că ei nu vor fi beneficiari ai acestui program întrucât l-i s-a defectat televizorul şi la ateliere nu mai primesc spre reparat nimic până după sărbători, deci… Nu-i o bârfă, dar parcă atunci când îţi doreai mai mult să meargă televizorul, atunci ţi se defecta. Noi având două televizoare (ca să trecem peste necazul de mai sus) totuşi cu inima strânsă, ne-am oferit să le împrumutăm televizorul până-l repară pe al lor. Să nu fie pustiu în casă de sărbători. Nu înţelegeţi că noi foloseam două televizoare. Doamne feri! Aveam repartizaţi lunar 20 kw. Dacă depăşeai acest consum te debranşa. Ca să mă pot “înscrie” în această mizerabilă normă de consum, am făcut multe cheltuieli să modificăm instalaţia şi tot nu am reuşit. Holurile erau fără becuri şi în cameră aveam becuri de 25-40 W. Radioul îl porneam numai la ştiri şi muzică populară (pe atunci se tipărea programul radio). Frigiderul a devenit caricatura confortului. Îl aveam dar nu-l puteam folosi, consuma toată “raţia” de curent. Televizorul… Cu atâtea impuneri şi restricţii, doar duminica îţi mai permiteai să “prinzi” programul “magazin”, în rest… Şi programul de revelion.
După terminarea vizitei au venit ei la noi să le dăm televizorul. Pe drum, printre discuţiile purtate am observat o oarecare animaţie, de fapt nişte soldaţi fugind în direcţii diferite. Am bănuit că au o “alarmă” şi agenţi-şi anunţă superiorii, lucru obişnuit pentru acei care au făcut armata. Ce condamnam, bârfeam şi huleam era faptul că aproape nici unul dintre ei nu avea uniforma corect purtată. Parcă erau “îmbrăcaţi cu furca” şi pentru un fost soldat erau dezagreabili aceşti soldaţi cu centurile în mână, cu copcile descheiate, dezordonaţi…
Cândva am fost în Bucureşti şi un bătrân se plângea: “Domnule când Ceauşescu nu-i acasă, nici ziarele nu sosesc la timp”. Ne-au adus aminte că făcea o vizită în Iran. Cu toate acestea ţinuta armatei era un model în toate timpurile.