Deci, oricum socotim, tot aici ajungem, la ziarul dumneavoastră.
– Ia să văd! E mult material?
– Nu-i mai mult ca o scrisoare.
– Bine omule, mai facem şi chestia asta şi apoi punem capăt, să nu ne pună nouă alţii. Ne-am înţeles?
– Bine, cum spuneţi dumneavoastră. Vă mulţumesc frumos.
Redactorul a citit materialul (scrisoarea), care suna aşa:
Stimate domnişoare
În urma anunţului dat de mine in ziarul „Clinchetul”, prin care îmi exprimam dorinţa de-a întemeia o familie, am fost onorat şi vă mulţumesc că la apelul meu, mi-au răspuns 417 domnişoare. Scriu această cifră pentru a vă da seama că mi-au parvenit toate scrisorile dumneavoastră. Sigur că le-am lecturat pe fiecare, patru dintre ele au fost publicate de domnii de la ziarul „Clinchetul” şi cu toate că pe mine m-a impresionat cel mai mult scrisoarea Sandei, dacă doriţi, nu refuz să mă întâlnesc cu oricare dintre dumneavoastră. Momentan nu pot să fac acest gest întrucât m-am săturat să fiu „criminal”. Spun asta fiindcă aşa m-am simţit cât timp am lucrat la PHOENIX, de unde acum mi-am dat demisia. Cu toate că aveam un salariu mai bun ca mulţi alţii şi lucram numai patru ore, gândul că sunt criminalul băimărenilor şi al viitorilor mei copii, m-a făcut să renunţ la acest serviciu. Am un angajament de o lună în Ungaria, pentru o specializare în construcţia centralelor termice de bloc ce urmează să le fabrice noul meu patron. După întoarcerea mea din Ungaria o să putem relua firul nostru de acolo de unde l-am întrerupt. Considerând scrisorile dumneavoastră ca o favoare, vă mulţumesc şi sunt nerăbdător să vă întâlnesc.
Cu multă consideraţie Sandu
Omul nostru a plecat din redacţie, a plecat şi din ţară, se gândea redactorul Sebi, aşa că va fi linişte… LINIŞTE pentru ziarişti?! Legat tot de această problemă, au mai sosit câteva scrisori întârziate, apoi o scrisoare recomandată din Ungaria. Sebi a deschis-o, a citit-o şi a făcut o faţă „de ceară”. Aşa se întâmplă întotdeauna, atunci când o nenorocire îi loveşte pe cunoscuţii noştri, pe apropiaţi, rudele. Scrisoarea lui Sandu, căci el scria, de această dată nu mai ruga pe nimeni nimic, trecea direct la problemă, la necazul lui.
Stimate domnişoare
Îmi vine nespus de greu să vă spun, dar dintr-o promisiune certă pentru domniile voastre, am devenit o nulitate, şi pentru dumneavoastră şi pentru mine, de fapt pentru toată lumea. Pe scurt, lucrând la valţul care îndoaie tabla de 2 mm, o daltă s-a prins între valţuri şi a fost proiectată aşa cum un automobil proiectează o piatră, scăpată din prinsoarea roţii, drept în faţa mea. Efectiv nu mai ştiu dacă am ochi sau nu, întrucât toată partea stângă a capului mi-e pansată. Lângă mine, zi şi noapte, stă o infirmieră (asistentă) pe nume Kati. Cum o văd eu cu ochiul drept, este frumuşică şi tânără, dar de la ea nu am aflat nimic de starea mea şi mi-a promis că de pun mâna pe pansament, cheamă „băieţii şi-mi vor lega mâinile. Nu ştiu cât am stat fără cunoştinţă, timp în care am fost transferat de la spitalul din Budapesta aici, în Miskolc. În acest context, trecând din rândurile bărbaţilor în rândurile handicapaţilor, anunţul din Clinchetul nu-şi mai are justificarea.

Vă doresc la toate fericire şi noroc în aflarea partenerului dorit.
Cu multă consideraţie şi mare regret, fostul pretendent la mâna dumneavoastră,
Sandu
Omul e dispus oricând să vorbească de soartă, de soarta altora, dar greu îi cade când se vede încolţit el însuşi de ceea ce se numeşte soartă. De fapt, de ceea ce în mod normal înseamnă pentru fiecare ireparabilul… Asta vedea Sebi că se apropie de el. SOARTA. ireparabilul… Ce putea să facă el?…
Dacă până acum publicarea anunţurilor şi scrisorilor era un serviciu făcut cuiva, în acest caz nepublicarea, cu orice risc, a acestei scrisori era inumană. Şi-i dădu drumul… Publicarea acestei epistole a întors redacţia pe dos. La început Sebi a crezut că vântul ce a stârnit această furtună sunt scrisorile fetelor care au răspuns la anunţul matrimonial. Abia când a văzut că teancul de scrisori este aproape triplu faţă de cel pe care-l bănuia, a început să le răsfoiască cu o teamă greu de stăpânit. În primul rând era ceva neaşteptat pentru el. Ploua cu scrisori. Ploua cu scrisori în care nu se înjura guvernul, nu se spunea că taxele comunale sunt jumătate din salariul minim pe economie şi că puţine pensii vor ajunge, în această iarnă, pentru aşa ceva. Nu se scria că unii aplică adaos comercial prea mare… aşa cum vor ei… Scrisorile erau un efluviu de căldură umană. Cam toţi cititorii Clinchet-ului îşi dădeau cu presupusul, dar cei mai mulţi ofertanţi doreau să-l ajute pe Sandu aflat în această stare gravă la Miskolc, chiar şi unii dintre medicii unguri care au format trenul militar in ‘89, la revoluţie, şi care au dat asistenţă medicală pe teritoriul patriei noastre, îi doreau binele lui Sandu. În scrisorile primite, unele dintre fete erau gata să se căsătorească cu el, aşa cum e. Cea mai deosebită propunere, cum să spunem, mai umană? Umane erau toate. Cea mai sacrificatoare propunere venea din partea unei pensionare de boală, de numai 32 de ani, care îi ceda gratuit un ochi, numai să se poată căsători şi să-şi întemeieze o familie. După cum vedeţi, acest nefericit accident a reuşit să scoată din tot românul acreala ultimilor ani şi din nou i-a copleşit acea solicitudine umană, care a cunoscut apogeul sub călcâiul şuştărului… Era o reală disponibilitate umanitară de revigorare, care a molipsit pe toată lumea, cuplându-i pe toţi la această dramă. Vrând-nevrând, patronul, în urma situaţiei create, a început să sesizeze avantajele exploatării acestor situaţii, care tindeau să devină colective. S-a hotărât ca Sebi să plece urgent la Miskolc. Sebi, prins „de furtună”, a plecat „val-vârtej” din redacţie şi, cu concursul binevoitor al vameşilor, în după-amiaza acelei zile era la Miskolc. „Clinchetul” a tratat serios această problemă şi a promis cititorilor că-i va ţine la curent cu evoluţia stării sănătăţii lui Sandu şi frământările celor care-i sunt apropiaţi.
De la alegeri era primul mare eveniment de ziar, care nu era unul impus, ci unul rezultat din normalitate, agreat de cititori. Acest lucru se simţea şi din suplinirile de tiraj, cerute de vânzători. În sfârşit, „Clinchetul” a intrat cu drepturi depline în sufletul cititorilor maramureşeni. Spre uimirea lui, Sebi, la Miskolc, a întâlnit o tânără frumoasă care, după cum a aflat, era chiar Sanda, fata care a răspuns anunţului matrimonial al lui Sandu.

Cu toate că murea de curiozitate să afle cum de a ajuns ea înaintea lui acolo şi ce surse de informaţii avea, de unde ştia ea, că Sandu este la Miskolc? Numai din politeţe s-a abţinut s-o întrebe, dându-şi seama că ar fi inoportun şi jenant, putând pierde simpatia ei şi el era acolo pentru a lua cât mai multe date despre Sandu şi pentru a-i comunica, în sinteză bineînţeles, despre scrisorile lui, despre agitaţia şi manifestările umanitare ce s-au declanşat după ultima scrisoare primită şi publicată în ziar. I-a înmânat lui Stan „taşca” cu scrisori şi apoi a cerut relaţii de la medicii internişti ai spitalului. Cu misiunea îndeplinită, Sebi s-a întors acasă. Cu toate că şi-a propus să n-o chestioneze pe Sanda, sângele lui de ziarist i-a jucat feste. Negăsindu-şi astâmpărul până nu a aflat care i-a fost sursa de informare directă a Sandei. Având acea informaţie ea a ajuns înaintea lui la Miskolc…
– Domnişoară Sanda, nu te supăra că te inoportunez, dar fii bună şi spune-mi, de unde ştiai că Sandu-i aici ?
– Abia acum ne-am cunoscut. Deci nu ştim prea multe unul despre celălalt. Pot să-ţi dezvălui că: în grupul de meseriaşi care au plecat în Ungaria, la specializare pentru confecţionat microcentrale de bloc, am şi eu un frate de 30 de ani, care mi-a telefonat despre necazurile lor de acolo. Abia după ce s-a produs accidentul am făcut eu legătura dintre Sandu şi anunţul matrimonial. Când eu am cuplat acest lucru, să fiu sinceră, am crezut că mă înghite un hău nedefinit. Despre accident ştiam cu o zi înainte. Paşaport aveam şi eu, oricum neînţelegând prea multe din ştirea lapidară dată de Radio Kosuth, şi nici despre cine-ei vorba, eram pornită să vin încoace, să-mi văd fratele. Dacă se va putea intenţionam să-l văd şi pe Sandu, dar telefonul de acasă, al lui Emil, fratele meu, mi-a schimbat ruta. Asta-i tot.
– Da, într-adevăr, uneori cât de aproape suntem de unele lucruri şi nici nu ne dăm seama. Oricum, în privinţa lui Sandu, să fii liniştită. Am vorbit cu medicii, i-am văzut dosarul. Ochiul nu-i este afectat, ci doar un nerv, care aşa cum spun ei, în 10-15 zile se reface. Mai este încă efectul loviturii din obrazul drept. Dacă nu se va reface total, îi vor face o mică intervenţie estetică. Se poate spune că acum este numai de timp, celelalte probleme medicale sunt rezolvabile.
– Vă mulţumesc că mi-aţi adus speranţa în suflet şi cu asta mi-aţi transformat şederea mea aici dintr-o chinuitoare veghe, într-o plăcere. La revedere ! Cu bine !
– Cu bine, Sanda şi succes !
După ce s-au despărţit, Sebi se gândea că fiinţa asta voluntară, frumoasă, care era fata aceasta Sanda, nu-i este indiferentă nici lui. Domnule, ce-i frumos, e frumos pentru toată lumea, ce mai!? Sebi s-a întors în ţară, în municipiu, la ziarul lui, pe drum recapitulând, refăcând, comparând noile articole ce preconiza a le scrie imediat ce va ajunge acasă. Se gândea că în afară de situaţia strict documentară, ca să nu-i spunem „buletinul medical al sănătăţii „domnului Stan A., să mai închege câteva articole şi despre vecinii noştri din vest, de această dată… numai de bine…Apoi va face un articol despre „personalităţile din municipiul Baia Mare, care se pretează la contrabandă prin pieţele ungureşti, chiar şi cu hârtie igienică, dacă nu au altceva mai bun, şi alte multe aspecte pe care le-a întâlnit şi văzut în această scurtă deplasare la Miskolc.