Deci, oricum socotim, tot aici ajungem, la ziarul dumneavoastră.
– Ia să văd! E mult material?
– Nu-i mai mult ca o scrisoare.
– Bine omule, mai facem şi chestia asta şi apoi punem capăt, să nu ne pună nouă alţii. Ne-am înţeles?
– Bine, cum spuneţi dumneavoastră. Vă mulţumesc frumos.
Redactorul a citit materialul (scrisoarea), care suna aşa:
Stimate domnişoare
În urma anunţului dat de mine in ziarul „Clinchetul”, prin care îmi exprimam dorinţa de-a întemeia o familie, am fost onorat şi vă mulţumesc că la apelul meu, mi-au răspuns 417 domnişoare. Scriu această cifră pentru a vă da seama că mi-au parvenit toate scrisorile dumneavoastră. Sigur că le-am lecturat pe fiecare, patru dintre ele au fost publicate de domnii de la ziarul „Clinchetul” şi cu toate că pe mine m-a impresionat cel mai mult scrisoarea Sandei, dacă doriţi, nu refuz să mă întâlnesc cu oricare dintre dumneavoastră. Momentan nu pot să fac acest gest întrucât m-am săturat să fiu „criminal”. Spun asta fiindcă aşa m-am simţit cât timp am lucrat la PHOENIX, de unde acum mi-am dat demisia. Cu toate că aveam un salariu mai bun ca mulţi alţii şi lucram numai patru ore, gândul că sunt criminalul băimărenilor şi al viitorilor mei copii, m-a făcut să renunţ la acest serviciu. Am un angajament de o lună în Ungaria, pentru o specializare în construcţia centralelor termice de bloc ce urmează să le fabrice noul meu patron. După întoarcerea mea din Ungaria o să putem relua firul nostru de acolo de unde l-am întrerupt. Considerând scrisorile dumneavoastră ca o favoare, vă mulţumesc şi sunt nerăbdător să vă întâlnesc.
Cu multă consideraţie Sandu
Omul nostru a plecat din redacţie, a plecat şi din ţară, se gândea redactorul Sebi, aşa că va fi linişte… LINIŞTE pentru ziarişti?! Legat tot de această problemă, au mai sosit câteva scrisori întârziate, apoi o scrisoare recomandată din Ungaria. Sebi a deschis-o, a citit-o şi a făcut o faţă „de ceară”. Aşa se întâmplă întotdeauna, atunci când o nenorocire îi loveşte pe cunoscuţii noştri, pe apropiaţi, rudele. Scrisoarea lui Sandu, căci el scria, de această dată nu mai ruga pe nimeni nimic, trecea direct la problemă, la necazul lui.
Stimate domnişoare
Îmi vine nespus de greu să vă spun, dar dintr-o promisiune certă pentru domniile voastre, am devenit o nulitate, şi pentru dumneavoastră şi pentru mine, de fapt pentru toată lumea. Pe scurt, lucrând la valţul care îndoaie tabla de 2 mm, o daltă s-a prins între valţuri şi a fost proiectată aşa cum un automobil proiectează o piatră, scăpată din prinsoarea roţii, drept în faţa mea. Efectiv nu mai ştiu dacă am ochi sau nu, întrucât toată partea stângă a capului mi-e pansată. Lângă mine, zi şi noapte, stă o infirmieră (asistentă) pe nume Kati. Cum o văd eu cu ochiul drept, este frumuşică şi tânără, dar de la ea nu am aflat nimic de starea mea şi mi-a promis că de pun mâna pe pansament, cheamă „băieţii şi-mi vor lega mâinile. Nu ştiu cât am stat fără cunoştinţă, timp în care am fost transferat de la spitalul din Budapesta aici, în Miskolc. În acest context, trecând din rândurile bărbaţilor în rândurile handicapaţilor, anunţul din Clinchetul nu-şi mai are justificarea.