Friday, March 27th, 2009 | Scriitor:

Orfan fiind, rubedeniile 1-au dat la orfelinatul din Campia Turzii. Copiilor de acolo le lipsea laptele. De fapt, nu numai laptele le lipsea. Hrana le lipsea mai tot timpul, dar de lapte le era si sete si foame. Intr-o luni, dupa o vizita ce le-au facut-o niste rubedenii, cativa dintre copii s-au ales si cu ceva maruntis. Ei si-au adunat prietenii si au cumparat de toti banii lapte si chifle. Au instituit un concurs: cine mananca mai multe chifle si bea mai mult lapte. Viteza cu care faceau treaba aceasta nu a permis sa se inmoaie in gura indeajuns chiflele cu lapte. Si asa, dupa sase-sapte chifle si sase cani cu lapte, doi dintre concurenti era cat pe-aci sa dea ortul popii: stomacelele lor erau micsorate si de lipsa hranei.
Pedagogul il trimite intr-o zi pe tata sa-i aduca mancare in camera. Supa era de rosii. Camera pedagogului se afla la etaj, iar bucataria jos. Urcand scarile de lemn, la penultima treapta se impiedica si varsa supa din farfurie. Ce sa faca? Despre o alta portie de supa nici nu mai putea fi vorba. Daca ii spune pedagogului ce a patit primeste o saptamana de carcera. A adunat de pe jos supa in farfurie si s-a prezentat cu ea la pedagog. Dupa cateva inghitituri, pedagogul i-a aruncat farfuria in cap.
— Felul doi!
A plecat bucuros ca a scapat doar cu atata. Dar se vede treaba ca era intr-o zi nefasta. In acelasi loc a patit din nou acelasi lucru si cu felul doi. Din nou aduna de pe jos mancarea in farfurie si se prezinta la pedagog. Numai ca de data asta pedagogul era convins ca el a facut ceva si a pus mana pe cureaua din pantaloni. Pe tata n-a mai apucat sa puna mana, fiindca el zburase din camera si din internat. A fugit pe malul Ariesului, unde se afla o grota sapata in tarm si acolo a stat trei zile si trei nopti. Asta nu ar fi fost nimic, dar era in noiembrie. De mancat a mancat ce si-a adunat de pe un camp, cotoare de varza, dar de frig nu a avut cu ce sa se apere. Ar mai fi stat el acolo, dar noaptea ingheta bine. S-a racit si a inceput sa tuseasca. Asa ca s-a gandit ca e mai bine sa primeasca o bataie decat sa mai rabde de frig. S-a intors bolnav la internat. Pedagogul nu 1-a batut, dar i-a dat o saptamana de carcera. In loc sa ajunga la caldura, cum isi dorea, tot afara a ramas, intrucat carcera era in curte. De atunci tusea nu 1-a mai parasit toata viata si tusind a si murit. Vazandu-1 ca se stinge incet, medicii 1-au pensionat in 1952 cu o pensie de 202 lei.
Mama i-a fost infirmiera de cum s-a maritat cu el. Tata nu a facut armata tot din aceasta cauza si nici razboiul. Acum mama se uita la el cum se topeste si i se usca sufletul la gandul ca el va da in primire si ea va ramane singura cu sase copii. Nimeni nu-i mai da nici un leac cu care ar mai fi putut sa-1 tina in viata. Toate tratamentele si toate sfaturile le-a urmat numai sa se amelioreze boala, dar nimic. Pana si jumari din caine i-a facut —. se spunea ca acestea vindeca — i-a dat si totul in zadar. Dar dragostea da puteri inzecite celui disperat. Intr-o ultima speranta mama a vandut tot ce aveam in casa: mobila, presuri, sobe, totul. Nu era o avere, ci doar strictul necesar. Dar acum nu-1 mai aveam nici pe acesta. Vecinii au crezut ca mama a innebunit. Si pe undeva iti venea sa le dai dreptate. Cand ai sase copii, cel mai mic fiind doar de sase luni, iar cel mai mare de 15 ani, barbatul in spital si tu vinzi putinul care-1 ai, pana si galeata de la fantana, nu te poti astepta sa faci o impresie buna.
Din bruma de bani adunati a cumparat pentru fiecare copil un trening, pantofi de tenis, ceva paine, salam, rosii si bilete de tren pana la Bucuresti. Trenul pleca dupa-masa, trecea prin Moldova, si pe la 6,30 dimineata ajungea in Bucuresti. In Gara de Nord mai multa lume ca in intreg raionul Nasaud. O sageata arata ,,Iesire”. Am iesit si noi din gara sa intram in Bucuresti. In strada, un taxi numai ca nu ne-a luat picioarele la toti. Cel mai mic era purtat in brate. S-o fi vazut atunci pe mama cum se purta ca sa ne atinga pe toti, sa ne simta aproape, sa nu ne piarda sau sa nu patim ceva in acea aglomeratie, intrucat parerea ei despre bucuresteni nu era cea mai buna. Tot un taxi ne-a luat si ne-a dus, la rugamintea mamei, in fata Marii Adunari Nationale. Sa vii dintr-un sat de munte, unde cea mai inalta casa are de abia un etaj, si sa te vezi dintr-o data in Bucuresti, si mai ales in casa unde locuiesc domnii tarii, a insemnat pentru noi un eveniment colosal, care ne facea sa tremuram de emotie. Soarele-si revarsa peste noi belsugul de caldura. Cel mai mic plangea. Eram ca niste animale incoltite, care nu stiu de unde vine pericolul: gata oricand sa muste, dar si sa o ia la fuga. Apoi, imensitatea Bucurestiului nu te lasa sa te consideri mai important decat o furnica. Plansetul celui mai mic ne reamintea mereu de conditia noastra.

Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.