Friday, March 27th, 2009 | Scriitor:

Ei bine acest coleg, care era un fin observator al psihologiei individului, a remarcat o carenta comuna la aceste femei si, dupa cum zicea el, fenomenul 1-a speriat; parca tuturor acestor fiinte le lipsea ceva!
— In primul moment n-am sesizat acest lucru, preocupat fiind de grija organizarii elevilor, a eliminarii si prevenirii oricaror surse de informare in timpul examenului. Apoi mi-a sarit in ochi fata trista a colegei cu care supravegheam clasa. Dar, mi-am zis, cum : ei i-a murit sotul, aceasta tristete o fi o stare normala. Cautand ba ciorne, ba caiete, am reusit sa le vad in acea zi pe toate supraveghetoarele de la etajul respectiv. Toate aveau aceeasi. expresie intunecata a fetei indiferent ca erau inginere sau profesoare, vaduve, maritate ori nemaritate, de pe chipul fiecareia lipsea acea lumina ce vine din adancul fiintei ca expresie a fericirii de a trai, ca semn al puterii omului de a fi fericit. Dar nu numai .lor le este specific acest semn de instrainare sufleteasca, ci chiar si mie. De fapt tuturor femeilor si barbatilor de acum. Da, tuturora ne lipseste buna dispozitie, ne sant straine acele momente cand barbatii devin atenti si politicosi, fara a urmari un interes anume prin aceste purtari frumoase. Azi nu mai adreseaza nimeni un compliment: celuilalt, cu toate ca toti suntem colegi si cadre cu pregatire superioara. Nu, nu ne intereseaza viata celuilalt. Altadata cunosteam pe nume si porecla un sat intreg de 5—10 mii de locuitori. Azi nu ne cunoastem cat de cat nici macar cei trei-patru vecini de palier. Am devenit indiferenti fata de aproapele nostru.

Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.