Acei oameni care îşi desfăşoară activitatea ascunşi privirilor noastre, sunt ignoraţi uneori cu bună ştiinţă de unii confraţi, numai pentru că majoritatea, neştiind nimic despre ei, nevăzându-i cu câtă trudă îşi câştigă pâinea, nu consideră că ar trebui scoşi din anonimat şi desluşiţi altora, pe considerentul că n-ar interesa pe nimeni urgisitele lor vieţi, probabil bucurându-se că n-au avut şi nici nu vor avea tangenţă cu ei niciodată. Neştiindu-le necazurile, durerile, scriitorii rămân indiferenţi faţă de mineri, faţă de necunoscutele lor vieţi, mult prea chinuite ale acestei bresle hulită de prea multă lume.. De cumva s-ar apuca să scrie cineva dintre acei care lucrează în branşă, fiind zilnic storciţi de muncă, de etapele “hăi-rucurilor” din fiecare zi, pentru domniile lor acesta ar fi un lux considerat prea mare şi poate mai puţin interesant decât munca lor. Mentalitatea acesta este valabilă în totalitate în cazul pălmaşilor subteranelor. Minerii nu sunt nişte gospodari grozavi nici în propriile lor iosaguri, în propriile lor avuţii, cu toate că nimic nu-i împiedecă să obţină acest lucru, în afară dar de totala lor epuizare, după efortul depus la munca în mină. Ei ies de “acolo” unde uneori nici conţinutul oxigenului din aer nu ajunge măcar la 20%, atmosferă care îi moleşeşte, îi sleieşte. Timpul ce le rămâne după fiecare şut, nu le este suficient pentru refacere, deoarece sunt puţine mine în localităţi şi transportul dintr-o localitate în alta, nu le lasă mai mult de zece ore din zi, din care măcar opt trebuie să doarmă. Deci… un alt motiv ca nici persoanele cu licenţă în această profesie, să nu-şi “risipească” timpul, după părerea lor, cu “aşa ceva”, cu scrisul. Dacă nu-ţi poţi reface integral capacitatea de muncă a organismului, lipsa somnului te face irascibil, şi incompatibil pentru scris, unde ai nevoie de”cap limpede” şi de ce nu, de visare. Cu toate acestea, tema mineritului a incitat pe mulţi. Unii autori au abordat tema, cu toată dragostea, cu multă pasiune pusă în scrierile lor.

S-a dovedit nu odată, că au fost doar lucrări tangenţiale cu această profesie; încercările lor scrijeleau şi mai adânc sărmanele vieţi necăjite ale muritorilor din ţara asta. Scriiturile lor erau doar o însumare a vieţilor minerilor, alăturate celorlalte vieţi sărmane din ţară, formând parcă un stoc al traiului de sărăcie şi nevoi. Toate aceste încercări au fost departe de a exprima ce sunt de fapt, vieţile şi suferinţele minerilor. Intelectualitatea n-a fost interesată de romanele cu mineri fiind doar “vieţi paralele” neintersectându-se cu ale lor niciodată. Minerii neregăsindu-se în cărţile scrise de intelectualii rasaţi au renunţat la ideea aceasta şi chiar la citit. Acolo pe unde nu pătrunde soarele, undele radio sunt neputincioase şi anihilate, zgomotul se “aude” doar transformat în vibraţii ale pământului, în acele locuri orice “poveste” despre mineri are altă valenţă. Ruptă de acolo şi adusă în realitate se transformă în ireal, numai pentru că noi, aici am scos-o din cadru în care s-a născut acea întâmplare, povestită în alt décor decât cel în care s-a petrecut, ea devine o pastişă. De acolo din străfundurile adâncurilor, povestirile, întâmplările lor ale minerilor, câte din ele se pot purta spre Marea Lumină, doar în trăiştile de merinde însoţite de un spot de lumină caracteristic, aduse numai de către acei care le trăiesc şi trăiesc în ele, cu ele, altfel ori cât de mare ţi-ar fi inspiraţia, bunăvoinţa şi pregătirea nu poţi inventa o viaţă imaginativă, care să corespundă viabilului şi nu basmului, situaţie în care s-ar putea să-ţi pierzi subiectul. S-a brodit că Sorin era unul dintre acei “pălmaşi” ai subteranelor- care a împărţit cu minerii aceiaşi viaţă, a suferit alături de ei, dar mai ales a înţeles ce-şi doreau aceştia să transmită societăţii căreia îi aparţin, şi mai ales ce ei doresc ei să transmită urmaşilor de “mai departe”. Şi poate că nici acest lucru n-ar fi fost suficient, sau n-ar fi fost destul pentru Sorin spre a-şi sfida propria teamă, dacă nu ar fi avut în faţă un “stufos” arbore genealogic în branşă căreia, omul nostru, i se credea continuu dator. Acestea erau atuurile care nu permiteau intersecţii sau concurenţe literare cu alţi condeieri. Deci…care invidie?!
Persoana proaspăt intrată în bar, considerată de un ziar local mai “răspicat” din urbea noastră ca; “un stâlp ce reazemă ojeteul”, ziar care nu omite remarca:”cu ochii sclipind de inteligenţă, ori poate de vodcă”, se îndreptă spre masa lui Sorin căutând în mersu-i indecis să-i dea impozantă staturii sale şi oarecare mişcare a trupului pe care şi-o credea mai favorabilă momentului respectiv şi mai puţin alterată de gradele vodcilor. Cu toate că, mai mult de un salut, cei doi n-au schimbat nimic niciodată, se pare că nou intratul, “scriitorul” cu o carte deja scrisă, dorea să-i facă nişte “destăinuiri” maliţioase asupra cărţii, la a cărei lansare, deh, n-a putut veni, lucru parcă intuit de Sorin, după gestica şi dârzenia cu care ţinea să ajungă la masa lui.

La un prim impuls, Sorin a vrut să se ridice şi să plece pentru, evitarea discuţiilor în gura mare cu un beţiv, şi la renunţarea judecăţilor de “valoare” emanate de pritoceala vodcilor, mai ales că asemenea situaţii erau adevărate fatalităţi pentru el. Unii dintre aceşti beţivi se şi minunau, “cum s-a putut învârti pământul înainte de a se fi născut ei ?”. Sătul de asemenea situaţii în care “cel mai deştept cedează”, a considerat că nu-i cazul să-i satisfacă orgoliul, părăsind el localul, mai ales că dorea nespus să-şi întâlnească acel prieten cu care să-şi poată, evalua, oarecum activităţile desfăşurate cu ocazia apariţiei ultimei sale cărţi. Intuiţia nu l-a înşelat pe Sorin,”scriitorul” venea decis spre masa lui. Şi încă de la distanţă i se adresă cu o întrebare:
-Noa! Amu ce-i mai scrie? Lăsându-l să se mai apropie, pentru a nu-i răspunde şi el pe tonuri înalte, Sorin îl solicită o repetare a întrebării.
– Nu te înţeleg.
– Ei nu înţelegi, îi răspunde nou intratul trăgându-şi un scaun sub el, înţelegi tu bine! Şti tu că mă refer la obiceiul tău de a-ţi “întinde” minerii în peste o mie de pagini. Amu din câte se vede, i-ai gătat! Le-ai pus punct! Ha ! Gata! Şi nu numai tu i-ai gătat, ăştia acum se străduiesc să-i scoată cu totul şi din Nomenclatorul profesiilor. Cu ce ţi-i pierde vremea de acum? Despre cine-i mai scrie dacă ţi-ai pierdut “obiectul muncii”? Cu ce te vei mai ocupa?! După acest potop de întrebări puse pe nerăsuflate, Sorin, clarificându-şi şi el intenţiile asupra acestei veninoase dar şi invidioase exprimări, “aruncate” pe nerăsuflate de confratele său în ale scrisului, s-a liniştit văzând că suportul lui psihic n-a putut trece peste umila sa realizare, aşa că dumirit îi pune şi el o întrebare:
-O, despre asta-i vorba? Nu-i aşa de greu răspunsul la întrebarea ta şi nici situaţia nu-i chiar aşa de disperată cum îţi pare ţie. Şi spun acest lucru unuia care ştie că în ţara asta nu există profesia de scriitor, deci din aşa ceva nu se poate trăi, aşa că toţi acei care mai scriu, aşa cum şi tu ai o profesie, au şi ceilalţi o meserie, o ocupaţie din care trăiesc. După câte vezi oamenii care-şi încearcă condeiul în scris, o fac ca pe un hobby, deoarece la noi “scrisul” nu aduce bani, poate doar de-o vodcă. Cum întrebarea ta îmi era adresată mie, de fapt activităţii mele în acest domeniu, al scrisului, dacă “m-ai fi putut citi”, ai fi observat că în cărţile mele erau şi capitole, şi multe întâmplări cu mineri, dar nimeni nu se poate limita numai la ei, şi numai pentru faptul că ar putea fi citită şi de oameni care să nu aibă nimic comun cu ei. Ori cărţile mele, romanele mele, se adresează OAMENILOR, tuturor oamenilor, dar mai ales tinerilor oameni, adolescenţilor. Poate dacă citeai observai şi tu că nu erau manuale, cărţi care au o anumită extensie după care îşi epuizează tema respectivă, se termină. Dar când scrii despre oameni, cât trăiesc ei, şi din câte ştii oamenii nu dispar aşa cum tu încercai să-mi sugerezi adineaori, şi după ale tale cunoştinţe, mai ales la noi, în ori ce domeniu te uiţi, problemele nu numai că nu dispar, dar parcă se amplifică cum trece timpul, oamenii trăindu-şi dramele lor, iubirile lor, împilările lor de zi cu zi, în greutăţi din ce în ce mai mari.