Colegul sau “de cleste” s-a impiedicat si a cazut. In cadere a impins teava spre el, cu umarul si teava, i-a prins piciorul sub ea. Piciorul i-a ramas strivit. Dupa vreo sase luni de ingrijire medicala a putut merge iar. Cu toate ca si-a vazut fotografiile piciorului, piciorul nu-l supara in nici un fel, de atunci n-a mai avut incredere in el. Se temea sa nu se “farme” iarasi. Asa ca de atunci “poarta” cioca. Cum era tot timpul singur, fiind pensionat de boala, tot singur trebuia sa-si faca “piata”. Dar cum pe atunci beneficiam de o “alimentatie stiintific rationalizata”, ca sa manance si el ceva-fiind singur – uneori timpul insumat de stat la cozii era de 14-16 ore! Un pensionar de boala, cu un picior bolnav si-o cioca langa el, efectiv nu putea sa se presteze un atat de indelungat “serviciu de sentinela”. Randul la lapte se facea in jurul orei doua, din noapte, laptele sosea pe la sase. Pana pe la 8-9 isi rezolva si painea, daca sosea. Cum carnea se rationalizase, nu se dadea numai la sarbatorile nationale. Salamul sau parizerul (nu mai conta, intrucat la un cartier de douazeci de mii de oameni se aduceau spre vanzare 140-160kg), pentru a-ti batisona stomacul cu el, iti trebuia sa prinzi ceva, aveai un rand de oameni, care deja aveau o “vechime” de 6-8 ore si o sanatate buna. Si chiar daca printr-o minune, ai reusit sa “pui mana” pe o portie de salam, iesirea din rand uneori era mai anevoioasa, decat statul la cozi. N-au fost putini aceia care, cu salamul in mana, au fost calcati in picioare, incercand sa iasa din rand si, daca din fericire n-ai ajuns la spital, doua trei zile trebuia sa stea cu pansamente pe picioare, pe locul “calcaturilor”, sa-i treaca vanataile primite la “dobandirea” salamului, sa fie apt de un nou asalt, asupra altei bucati de mancare. Nemaiputand suporta salbaticia asta, in care piciorul lui, in loc sa se vindece se albastrea vazand cu ochii, dupa “tratamentele” descrise, a luat un litru de Trocadero (inventia impuscatei) l-a baut, si mai departe nu mai stie ce s-a intamplat cu el. Cand s-a trezit, a constatat ca era de fapt in bucatarie, cu spatele pe ciment…ii era frig. Viata lui nu s-a terminat atunci. A mai trebuit sa stea si sa se impinga, sa urle de durerea piciorului bolnav “uitat” cine stie pe sub care om din randurile acelea, in care asteptau “sa prinda” ceva de-ale gurii, sa aiba ceva de mancare. Povestea ca de la 1 mai si pana la 23 august n-a vazut carne in frigiderul sau. Apoi a aparut tusea, la inceput “numai” de forma, apoi accese si cand l-au internat la spitalul TBC i-au “garantat” inca o luna de viata. O luna de viata-n “iepoca”. Neavand familie, copii, Cioca s-a resemnat si dezgustat de “placerile vietii” parca astepta, parca-si dorea moartea! Singura placere pe care si-o manifesta era faptul ca aici mai putea conversa cu cate unul. Acasa nu avea nici cu cine se certa. Dar setea de viata din el s-a stins pentru totdeauna. Era un mort inca in viata, dar era un mort incomod. Vedea si auzea tot ce nu trebuia. Umbla prin saloane dupa medici, era ca un fel de “cainele” Domnului. Vedea ce medicamente prescriu “colegilor” lui si ce medicamente li se dau de catre asistente …care s-au “pierdut” pe parcurs…si el le povestea tuturor in gura mare, de fapt povestea tot ce vedea si auzea, tot ce se intampla in spitalul mortii. Erau asistente care-i explicau ca: “unor bolnavi, n-are rost sa le mai dai medicamente, ca, veci, nu se vor face bine” Asta asa si era. Majoritatea celor internati aici, in acest spital, de regula se intorceau acasa “cu picioarele inainte”…si atunci? Stiind acestea, de ce putinele zile care le-au mai ramas erau furate oamenilor acestia?