– Imi dai cioca! striga omul la el.
– Ti-o dau! Dar nu mi-ai spus cum vrei tu sa ajungi acolo. Spune-mi…
– Este un sofer ce duce mancarea la porcii spitalului. Zilele astea are niste drumuri de aprovizionare si ajunge si in fostul meu sat. De acolo toata nadejdea mi-i in cioca…
– Si cand vrei sa pleci?…
– Dupa cum vad, “ca mi se trece vremea”, ca am ajuns la capatul atei, m-am hotarat ca cel mai tarziu poimaine, altfel n-o sa mai am puterea sa ma trag pana “acolo”.
– Poftim cioca si sa-ti ajute Dumnezeu…
– Multumesc frumos…Dumnezeu sa va aiba in paza. Si Cioca iesi afara. Ion, de la ultimul lesin, n-a mai scos o vorba, se scutura tot timpul, parca vroia sa arunce ceva de pe el. Era internat aici de cateva saptamani bune si el inca n-a stiut ca saltelele “scoase” afara sunt “drapelele mortilor” de la acest spital, de altfel singurele drapele. Pe unele s-a rezemat cu coatele cand fuma. Si el sa nu stie nimic, sa nu banuiasca nimic. De fapt era cam tot timpul beat. Starea lui nervoasa ii irita bronhiile si tusea “l-a luat in primire”. La inceput era suportabila, apoi din ce in ce mai insistenta. Umbla dupa aparatul de aerosoli. Nu-i folosea la nimic. I-au adus apa cu sare, a mai tacut putin apoi a revenit. Tusea-l slabea de puteri vazand cu ochii. Catre ora 11 a inceput sa-si vomite o sputa groasa, maronie, apoi cu sange, cu mucilagii, ceva ramasite din plamani de marimea unor cirese salbatice si alte bucati. O inspiratie guturala, horcaita, a mai batait de cateva ori dand din maini si din picioare, buzele-i erau cu fel de fel de resturi de viata, horcaind, cu gura mare, larg deschisa, cautand sa mai “imbuce” ceva aer. S-a linistit. S-a linistit pentru totdeauna.
Cioca a adus medicul:
– Da…Cioca a dat in primire. Dumnezeu sa-l ierte!
Impreuna cu alti doi bolnavi l-au pus pe-o targa si l-au coborat la morga. Cioca s-a intors sa-i puna drapelul lui Ion. Era ora unu din noapte. Inca o suferinta se alinase…
– Sincer sa fiu, ma bucur c-ai scapat din acel “loc fara speranta”! Sa ne fie de bine! Hai sa mai mergem si catre casa. Ne-ar cam fi, nu?
Am plecat urmand ca a doua zi sa mergem la Aurel. Cand am ajuns la Aurel el mai avea pe cineva in vizita. Dupa “primire” s-a scuzat pentru un moment, era necesara o mica ajustare de discutii cu invitatul prezent inaintea noastra. Tipul, ca si noi de altfel, i-a adus niste schite preliminare. Noi ne-am apucat sa le studiem, sa le aranjam intr-o anumita ordine, sa facem combinatii, practic aveam baza de discutii si documentare. In acel moment, Andrei a luat un creion, hartie, a inceput sa deseneze variante, calcule pe variante…ma rog…s-a apucat de lucru. Vazandu-l la lucru iti dadeai seama ca era chiar omul dorit de Aurel, si-si cunostea meseria. Prin prisma povestilor sale realizai ca viata a tabarat peste el cu ce-i mai rau. Daca s-ar fi nascut si el in “secunda lui”, cine stie unde ar fi ajuns astazi. Aseara ma gandeam sa-l consolez. De fapt ce i-asi fi putut zice? Cum ar fi putut realiza altceva daca ar fi luat viata de la inceput?! Dar cum se poate lua “totul” de la inceput?! Care inceput? Cand il auzeai cat de frumos povesteste despre nevasta-sa, cred ca-i primul barbat care-i “ridica o statuie” nevestei sale.