El ştia prea bine ce înseamnă oraşul pentru un ţăran, deoarece prin multe situaţii emoţionale şi psihice contradictorii a trecut şi el, la stabilirea sa cu mult timp în urmă în acest oraş. Nici el n-ar fi făcut „pasul acesta” dar pe atunci cele mai „înalte” şcoli de la sate erau cele cu şapte clase. Cu toate că au trecut zeci de ani, nici acum nu era sigur, că nu mai tânjea cumva şi el, după locul şi libertatea copilăriei sale. Posibil ca din aceste motive să fii încercat el să fie, pe cât se poate conciliant cu toţi ai săi, tocmai pentru a disemina oarecum starea aceasta de stres ce era pe punctul de-a deveni explosivă din cauza spaţiului restrâns al apartamentelor în care locuiau cu toţii. Ghiţă era convins că în asemenea întreprinderi de conciliere, reuşitele sunt rare, dovada nici el n-a reuşit nimic şi mamă-sa, s-a dus de la el, la fratele mai mic, dar numai să-şi i-a rămas bun, după care va pleca din „oraşul acesta”, la casa ei din Rodna. Cum Nelu, fratele lui Ghiţă, urma a doua zi să împlinească 22 de ani, a rugat-o pe mamă-sa să mai rămână încă o zi ca toţi împreună să-l sărbătorească de ziua lui de naştere. Să se mai întregească încă odată toată familia. Mamă-sa i-a spus că dacă acesta este singurul impediment, de ce se mai duce la schimb? De ce nu-ş ţine petrecerea aniversară astăzi. Să facă şi el „efortul” acesta, de-a sta astăzi împreună cu ea şi familia. Nelu i-a spus că a prevăzut acest lucru şi chiar s-a învoit de la maistru Zavaţki, dar ar fi ruşinos ca astăzi să absenteze, deoarece o parte dintre minerii lui, ar putea să mute frontul şi atunci este evident că au nevoie de el. S-a gândit ca, măcar atât să facă, să se ducă până sus la mină, se documentează ce este acolo, şi se întoarce cu prima maşină. Aşa s-au şi derulat lucrurile. Ajuns la mină, s-a văzut cu maistru, omul s-a arătat contrariat văzându-l acolo şi l-a trimis acasă să-şi vadă de treburile lui. „Mă duc numai să văd dacă Condrate şi Bălăi au mutat frontul şi mă întorc imediat”. Şi s-a dus. A intrat în mină la G-3.

* * *

Ca să spunem aşa, industria băimăreană era bine pusă pe picioare, când s-au terminat lucrările de explorare şi evaluare geologică a zăcământului Şuior, iar darea lui în exploatare era privită ca un „struţ” ce se pune unei clădiri care s-a ridicat din nou. Un struţ al dezvoltării economice a judeţului Maramureş şi a mineritului în special. Previziunile geologice pentru zăcământul Şuior, erau fabuloase uitându-te la cifrele date cantităţii de aur estimată în conţinutul zăcământului din acest munte. Modalitatea de exploatare dintr-un început, era prevăzut a se lucra în carieră şi muntele care are acest bogat conţinut de aur că v-a fii „ras” din décor băimărean. Era cam acea metodă cu care s-a încercat şi la varianta ce urma să fie pusă în exploatare la Roşia Montana. Diferenţa între cele două zăcăminte, este numai de timp. Pe atunci ecologiştii nu existau, iar dacă existau undeva, erau la capitolul „ciocul mic”. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună de-a curmezişul deschiderii acestei exploatări, care avea aprobarea Comitetului Central. Nici nu se putea pune problema ca ei să se „combată” cu regimul lui Gheorghiu Dej şi mai apoi cu Ceauşescu. Totuşi ceva s-a petrecut şi în realitate dar şi în documente. În prima fază de exploatare conţinuturile în aur erau sensibil mai mici decât evaluările.

Apoi cantitatea de minereu raportată era cu mult sub estimări şi nu sub formă de depozit, cum erau previziunile făcute în urma atâtor probe luate, cu sondezele, înainte de depunerea documentelor de deschiderea exploatării. Deci au plecat cu mari deficite în exploatare care, pe parcurs, în loc să se recupereze, s-au dovedit a fi insurmontabile.
Galeriile care s-au executat prin cheltueli de investiţii şi pe unde se exploata deja, scoteau la lumină un minereu încă neîntâlnit de oamenii din acest bazin minier. Minereul era sedimentat într-o piatră sfărâmicioasă, care în prezenţa apei se putea transforma în grohotiş, un pericol real pentru o mină, şi de-o mare gravitate pentru întreaga exploatare, deoarece oricând se putea porni o alunecare de teren, a întregul masiv. Teama cea mai mare era că în prezenţa masivă a apei, a unor ploi abundente, să înceapă să curgă, fenomen ce nu ar fi putut fi stăvilit prin nici-o metodă cunoscută de până atunci. Pentru asemenea tip de produs de exploatare Dr. ing. Bodiu Anatole a omologat „Metoda de exploatare biochimică prin bacterii”, metodă sigură de lucru, eficientă dar care avea un mare „defect”. Nu necesita nici muncitori minieri şi nici ingineri minieri, cu atât mai puţin tehnica de miliarde comandată, pe care cei care au deschis mina şi cariera au achiziţionat-o deja. Şi atunci ei ce să facă? Este vorba despre acei oameni care au deschis zăcământul, care au făcut investiţii în utilaje străine pentru cantităţile uriaşe de minereu, care a fost estimat în deviz de către geologi. Toţi aceştia şi toate aceste cheltuieli, la metoda descoperită de Dr. ing. Bodiu, nu mai aveau ce face, nu-şi mai aveau justificarea cheltuielilor, ori cu „banii poporului” nimeni nu se putea juca. Ar fi reieşit că s-a produs o mare deturnarea de fonduri, iar alte achiziţii, noi achiziţii pe acelaşi deviz, chiar dacă suma lor nu erau nici-un sfert din cheltuielile de până acum, nici nu se mai putea pune problema. În final se pare că nimeni n-a îndrăznit să-i spună „aceluia” că de fapt aici s-au umflat nişte cifre la modul iresponsabil, şi că aici era „pomul lăudat”, ci numai ceea ce se vede şi mai ales acei care l-au „umflat” de au reuşit să-l facă un :„pomul lăudat” , pom din care, probabil că nimeni nu va avea nevoie dacă va veni aici să vină cu sacul. Conducerile judeţene şi ale Centralei minelor, erau conştienţi că nu mai pot face „pasul înapoi” , Atunci au încercat să reaşeze lucrul în şenalele bine cunoscute ale mineritului clasic. Ştiau de paranoia „şefului” şi a nevestei sale, două persoane care-şi sărbătoreau ziua de naştere de 365 de ori pe an, şi au considerat că ar putea salva pentru moment situaţia, dacă cantitatea de minereu excavat va fi foarte mare. În acest caz dacă „iese aurul, cât mai mult aur”, puteau miza că nimeni nu v-a obiecta nimic şi nu vor avea parte nici de controale, atâta timp cât producţia, principala cerinţă, este îndeplinită.. Între şefi şi profesionişti pe care-i „ducea valul” s-au aflat şi oameni competenţi care şi-au văzut de lucru profesional şi au conceput un cumul de măsuri prin care să poată aduce situaţia deosebit de nefavorabilă în care au fost „prinşi” cât mai aproape de normal. Ei şi-au asumat răspunderea de-a prezenta situaţia reală a acestei exploatări miniere Conducerii Superioare şi măsurile care trebuie luate pentru exploatarea bogăţiilor ei în siguranţă. A fost enorm de greu să priceapă acest lucru activiştii de partid şi cu atât mai mult, ca tocmai ei, să înghită acea găluşcă gogonată, care tot prin „grija şi dragostea lor” de-a fii lăudaţi şi premiaţi de „şef” s-a transformat în catastrofa de astăzi. Au trecut aproape şase ani de la începutul exploatării miniere din Şuior şi trebuiau, dacă acceptau măsurile profesioniste de revenire la o siguranţă în exploatare, să scadă producţia, lucru greu de realizat în „societatea socialistă” unde numai ne lăudam, nu şi reaşezam laudele.

S-a obţinut cu greutăţi şi foarte mari intervenţii, să nu se mai puşte masiv în carieră. Practic începând cu luna iunie a anului ’70, cariera să nu mai dea producţie. În momentul când au realizat de fapt ce înseamnă concret acest lucru, adică de acum să dai producţie cu maşina de încărcat, a cărui cupă raportată la un excavator uriaş din carieră, care avea o cupă ce la o singură umplere „punea” patru metrii cubi din carieră, şi-au dat seama că o bună parte dintre ei va trebui să-şi afle de lucru în altă parte. Efectuarea exploatării numai prin subteranul minei, nu le va mai aduce banii ce i-au câştigat cât timp au lucrat în carieră, nicăieri şi niciodată.

******

Angajarea de personal a fost problema permanentă a Exploatării Miniere Şuior. Cum mina aceasta era ce-a mai departe de oraşul Baia Mare, oamenii trebuiau să se trezească dimineaţa la ora patru, lucru de-o inconvenienţă incomentabilă. Cine se trezeşte la ora aceia, trebuia seară de seară, să fie în pat la orele opt. Ori asta presupunea ca nici cele două ore despre „dânsa şi despre dânsul”, program care se mai dădeau la televizor să nu le mai apuci, başca faptul că ţi-ai amanetat întreaga viaţa să nu mai poţi participa la nici-un act de cultură petrecut în oraşul tău. Dar „toate le-am trăi uşor” de n-ar fi existat presiunile colosale ce se manifestau asupra excavaţiilor din subteran, nemaiîntâlnite de minerii de la minereuri, presiuni care multora le-au luat viaţa sau le-a mutilat fiinţa. Presiuni enorme, metode noi de exploatare, unele proaspăt încropite, aşezarea zăcământului în masivul acesta nesigur, toate acestea au schimbat din mers mineritul tradiţional de la minereuri neferoase cu metode şi materiale noi, greu asimilabile de minerii care trăiau cu frica în sân, lucrând fără a avea nici cea mai mică siguranţă. Unele dintre aceste metode şi materiale noi, încă nu erau asimilate de acei ce validau siguranţa din punct de vedere al mineritului, a ori căror utilaje şi materiale noi ce se introduc în subteran. La susţineri, pentru prima dată se abuza de armăturile metalice, stâlpi cu fricţiune, stâlpi hidraulici, armăturile TH, armături de oţel, toate noutăţi, care aveau alte procedee de montare raportat la ceea ce cunoşteau minerii la acea dată. Au mai apărut armături din materiale poliacrilice armate cu oţel şi folosind bandaje din acelaşi material. Unele-ţi prindeau degetele fiind prea grele la bucată, cele din răşini poliacrilice te tăiau la mâini, dar toate se prezentau la acele presiuni ce se exercitau în masivul Şuior, ca nişte paie. Se ştie că unele profesii sunt mai susceptibile, mai uşor influenţate de unele manifestări mistice. Toţi cei care lucrau aici se credeau blestemaţi. În această ordine a misticismului profesiilor, există credinţa că după călăii de profesie, în urmează marinarii şi de când se lucrează în această mină, au trecut pe locul trei minerii. Profesia de miner a fost şi este mare generatoare de legende şi poveşti ale acestei ocupaţii. Dar la Şuior minerii aveau toate condiţiile pentru a crede şi mai mult în poveştile şi întâmplările mistice. Nimic din ceia ce ei ştiau despre minerit, nu se potrivea aici. Toate erau altfel decât au învăţat şi lucrat ei până acuma. Galeriile minelor, filoanele lor, aveau de regulă nume de regi, regine, Sfinţi.