– Oricum mi-ati facut o mare bucurie, sper ca Andrei sa poata rezolva ca sa-mi puna “pe picioare” vila, daca n-o sa poata el sa-mi recomande un alt antrepenor la fel ca el, lucru care din nou m-ar multumi. Dar pana atunci, va rog frumos sa va serviti! Asa cum v-am mai spus, mi-ati facut o bucurie. Poate asta ar putea fi un fel de adalmas.
– Sa nu grabim lucrurile! Dar un pahar tot vom bea!
– Noroc!
– Noroc la casa! Acum te-om parasi, ca am mai neglijat ceva treburi in ultimul timp. Ramane ca atunci cand va fi hotarata treaba sa te sun eu. Bine? intreba Andrei.
– Bine, bine, Andrei. Astept telefonul tau!
– Cu bine.
– La revedere!
La iesire, Andrei imi spuse:
– Stii ceva, nu stiu pentru ce, dar tot timpul cat mocoseam la plansele vilelor alea in cap mi se invartea un cuvant: “ispita”. De la acest cuvant mi-am adus aminte de-o intamplare din copilarie, intamplare care, in acele timpuri si pe acele meleaguri a fost o adevarata bulversare a intregii localitati. Ma facusem “alb ca varul”. Ce-i tuna lui in cap cand lucra pe schite si eu ma gandeam la “ispita lui cu Mira”. Parca-mi citea gandurile.
– Doamne, ce-i cu tine, te-ai facut palid? Ti-e rau?
– Nu…Nu-i nimic…Ma gandeam la “ispita” ta.
– Dar eu nu m-am gandit sa-ti rapesc timpul cu povesti, in plus e cazul sa-mi mai pun la punct unele lucruri. Tu nu vezi ca intram in toamna!
– Andrei, trebuie sa-ti fac o confesiune. Aurel nu-i chiar asa cum l-ai cunoscut tu! E putin mai nehotarat. M-a uimit faptul ca tu l-ai putut face sa se decida atat de repede. Iar mie mi-a placut faptul ca nu te-ai angajat expres intrucat este foarte oscilant si, pana sa se decida, iti mananca nervii si zilele cu nehotararile lui. Eu, cunoscandu-i aceste metehne, la rugamintea lui, mi-am luat o saptamana concediu sa-l introduc “in afacere” cum s-ar zice. Faptul ca tu l-ai putut capacita sa se decida, m-a scutit pe mine de drumurile, incertitudinile si povestile lui pe care i le cunosc de zeci de ani. Daca nu-ti produce neplaceri la serviciu, din partea mea mi-au mai ramas patru zile din cele “dedicate lui Aurel”. Hai sa mergem la o bere, imi mai spui si tu cate ceva despre tine, ca vorba aia, cine stie cand ne-om mai permite luxul acesta.
Andrei statu putin in cumpana dupa care s-a decis.
– Bine, Mircea. Fie cum spui tu!
– Da, dar imi spui si patania de care ai amintit!
– Ti-o spun, cum sa nu, fiind o deosebita intamplare de viata.
– Stam aici, la beraria asta?
– De ce nu? Si au trecut, Mircea la a comanda consumatia si Andrei la a-i povesti intamplarea respectiva.

– Tu stii ca omul este o fiinta slaba, incepu povestirea Andrei. Slaba in fata multiplelor ispite si tentatii care-i apar sub diferite forme si moduri. Pe de alta parte, pentru acelasi om, mare parte din timpul sau este preocuparea “de-a ciupi” din ispite, dar daca se poate “cu acoperire”. Cu alte cuvinte sa beneficieze, sa poata face unele abuzuri, dar sa nu aiba nici mustrari de constiinta, “sa-si legalizeze” poftele. Multa pierdere de vreme s-a risipit cu acele tertipuri si motivatii care, in fata semenilor si ai lui Dumnezeu, sa fie “legale”. N-a uitat ca in rugaciunea de toate zilele sa arunce vina mai departe, daca celelalte n-au “prins”, formuland-o: “Si nu ne duce, Doamne, in ispita”. Acum, cu justificarea plauzibila, cu toata fiinta si cu constiinta “adormita” se arunca in desfatari, in placeri, in pofte si ispite care pana acum erau doar vise interzise, acum a gasit forma de “legalizare”. Trei dintre ispite au facut istoria lumii. Setea sau lacomia de inavutire, care pot justifica vreo doua mii de ani de razboaie, ravnirea la femeia altuia, metoda prin care a disparut Troia, au motivat incesturile “capetelor incoronate” din nordul Europei, crimele pasionale si chiar politica mai multor state (Mazarin, Talleyrand, Ecaterina) si altele si ultima pofta, mai deosebita – placerea de-a bea, de-a manca, cele care motiveaza narcisismul unora. Vorbind de prima ispita, de-a aduna averi carora nu le mai simti gustul, este un exemplu la noi deosebit de actual. Acelasi coleg, acelasi vecin, cu aceleasi posibilitati pana mai ieri, acu-i apare o “casuta” in curte, o masinuta, dar am avut si inca avem salarii egale. Sigur ca mai sunt si minuni. Te trezesti peste noapte c-o mostenire, dar aceste sunt minuni, adevarate minuni. In povestea noastra nu ne propunem sa barfim pe toata lumea ci doar sa relatam in contextul celor mai sus scrise, intamplarea ce-a zguduit un sat. Femeia despre care-ti povestesc, la cei 32 de ani ai sai, Voichita era o femeie frumoasa. Era frumoasa nu numai prin tinerete, ci si prin sarmul aparte pe care-l avea aceasta fiinta, fiind considerata cea mai frumoasa din sat. Frumusetea ei era dublata si de-o veselie molipsitoare. Cu ori cine se intalnea ii “rapea” un zambet, ii dadea o buna dispozitie si-l mai abatea de la ganduri. In ultimul timp iesea tot mai rar din casa…Unele zvonuri spuneau ca ii merge spre divort…casnicia. De ce, cum s-a ajuns la asta, nimeni nu stia, si tot asa nimeni n-ar fi putut spune ca i-au auzit vreo data pe soti certandu-se, pe Achim si pe Voichita. Achim nu era o frumusete dar “mai frumos ca dracul era”. Nu era nici tare priceput si nici tare aspru. Se apropia de 40 de ani si numai de doua ori a fost baci si numai la cei de la “intovarasire”. L-au luat aia ca cei cu adevarat buni nu s-au “inscris” si, neavand pe altul, l-au luat pe Achim, el fiind cel mai batran cioban. Calitatea muncii sale in acest post, nu se ridica la binecunoscutele pretentii ale acestei profesii. In afara de cele zise, nici la capitolul cinste si onestitate nu statea mai bine. De aceea multi erau intrigati: “cum de nu-si cauta o alta ocupatie, daca de aceasta nu-i stapan”, cum ar fi taiatul lemnelor, la mina, sau pur si simplu sa munceasca la o intreprindere. Dar, cum am mai spus, nici harnicia nu-l dadea afara din casa! Intre barbati, Achim nu era prea agreat. Era bautor, se apuca de povestit si atunci nimeni nu-l mai oprea, iar cand povestea, ii sarea scuipatul din gura vrand sa fie prea convingator, devenind dizgratios. Din aceste motive nimeni n-ar fi fost mirat daca Voichita ar fi divortat de Achim, cu toate ca erau casatoriti de vreo zece ani si aveau si un baietel de opt ani. Cam astea erau datele problemei vazute din exterior, dar nimeni nu stie ce-i in casa omului, da’ asta nu-i bine sa te pronunti in nici un fel in problemele care-i privesc pe soti. Totusi, prezenta Voichitei in sat era din ce in ce mai rara. Satul parca-i simtea lipsa si zambetul ei atat de cunoscut s-a transformat intr-o grimasa, in coltul gurii, parca i s-ar fi ofilit. Unele femei mai curioase incercau s-o “descoasa”. Altele ii chestionau copilul, dar multe nu si-au primit raspunsul. Pentru ca ea isi ascundea suferinta, unii au conchis ca: “precis are o boala femeiasca”.

Sub aceasta definitie, de toti acceptata, deci necontrolabila, Voichita s-a sfarsit… Moartea ei a adus o umbra de tristete peste intreg satul. Pierduse un om, un om bun, un om de nadejde si mama unui copil. In aceasta lumina, oamenii vorbeau cu regret despre acest nefericit eveniment. Poate uitarea s-ar fi asternut mai repede daca intr-o zi de targ, doua femei nu s-ar fi “capuit” in plina piata! Femeile erau maritate, la casele lor, de altfel considerate bune gospodine, numai ca Achim le-a impacat. Nimeni n-ar fi putut spune din ce “s-au luat”, dar felul in care s-au linistit in preajma lui Achim, a pus lumea pe ganduri, pe idei. Una dintre femei era Neta, femeie maritata cu un mestesugar, care lucra costume populare. Omul, harnic fiind, avea si ceva “stransura” si mai avea si vreo cincizeci de oi. Deci nimeni n-ar fi putut zice ca Neta avea numai grija casei si a “caierului”, a povestilor. Ii cam placea sa-si bage nasul in treburile altora…Nici de gura nu era mai domolita, fiind una din “intovarasite”, s-ar putea spune ca ea l-a “investit” pe Achim ca baci al “intovarasitilor”. Barbatul Netei, om cumsecade, muncitor, cu castiguri apreciabile, era placut la infatisare si vorba. Ce si-ar fi putut reprosa era ca inca n-aveau copii, cu toate ca erau “luati” de mai multi ani. Cealalta “combatanta” era Mina…o vecina a familiei lui Achim. Barbatul ei era butinar, din lemnele taiate de el si alti butnari s-au facut toate casele din sat, care-s mai noi. Era un barbat inalt, frumos, atletic, renumit pentru puterea lui. Partea slaba a casniciei lor era ca, taiatul lemnelor, pe el il “tinea” in padure si treburile casei, gospodaria o “tinea” pe Mina in sat. Nici ei n-aveau copii si, ca si cealalta familie, mai aveau si niste oite. Vasile, barbatul Minei s-a inscris in “intovarasii” ca sa nu trebuiasca sa mearga el sau sotia cu oile. Cu asta au scapat de un gand, dar lui Vasile nu i-a placut deloc ca baci era Achim, pe care-l stia si ca vecin, si fata de el nutrea un dispret ca barbat. De asemeni nu-i era pe plac cat de “curat” era Achim in ceea ce-l privea pe omul Achim, ori se stie ca, la un baci, curatenia este “tabu”. Din mainile lui spalate, dar mai ades nespalate, vei manca ani de zile branza facuta de el. Daca oamenii asa au hotarat, nu s-a opus cu indarjire, intrucat lipsind atata timp din sat, nu putea indrepta singur toate strambatatile. S-a mai lasat influentat si de Mina, cu toate ca el era prieten bun cu Laurentiu, baciul comunal al “neintovarasitilor”, baci care i-ar fi luat si oile lui, intrucat nimeni nu se opunea parerilor lui Laurentiu, stiut fiind ca el conducea satul si nu primarul “ales”, atunci cand era vorba de o problema obsteasca. Totul ramanea asa cum spunea Laurentiu si nu cum spunea “tovarasul presedinte”. Ei, asta-i omul. Din comoditate, din dorinta de-a fi lasat in pace, “s-a dat” pe “mana femeii”, cu toate ca a observat ca nu i-a facut un serviciu lui Laurentiu si ca nici el nu-i incantat de lucrul acesta, considerandu-se prieten de-o viata cu Vasile, care de data aceasta, a facut “invers” de cum ar fi trebuit. Il mai durea pe Laurentiu si faptul ca nimeni nu-si putea da cu presupusul ce va iesi din “intovarasire” Dupa galceava din targ, dintre cele doua femei, cam la vreo saptamana, Neta a fugit de la sotul sau la Achim, fara a da nici o explicatie. Achim in acest an n-a mai fost “promovat” baci. Lumea, de doi ani s-a cam saturat de el, de “meseria” ce-o facea Achim.