Asa ca Achim si Neta au ramas cu “munca” pe langa casa. Ionuc, copilul Voichitei si a lui Achim a fugit de acasa la bunici, fiind destul de marisor, probabil ca vedea lucruri pe care nu le-a vazut cat traia mama sa. In plus copilul a iubit-o mult pe Voichita si nu astepta nimic bun de la noua mama. Apoi nici Achim nu se tare preocupa de copil. Acum avea preocupare cu Neta. Cand Neta iesea in sat era infloritoare si vesela. Numai ca oamenii satului nu considerau un lucru de cinste sa-ti “lasi barbatul si sa fugi la altul”, asa ca s-a vazut cu mai putine prietene decat a crezut vreodata si carora sa le povesteasca “pustiul de bine” ce-a dat peste ea, schimband barbatii, fara divort si fara casatorie. Ea statea “in necinste” cu Achim, lucru considerat nelalocul lui si nici frumos, stiind ca nici perioada de doliu dupa Voichita n-a trecut. “Fericirea” Netei a tinut vreun an. Cand iesea in sat, pe ea se vedea satisfactia vietii. Era intotdeauna bine dispusa si dornica de povesti, cu cine dorea s-o asculte o facea cu placere, parca destainuindu-si fericirea de-a trai, fericire gasita alaturi de Achim “al ei”. Unele o compatimeau, altele o invidiau, pana in momentul in care pe fata Netei s-a observat “zambetul Voichitei”. Si ei, acel fatidic zambet ii ramanea in coltul gurii, o grimasa. Mai avea mersul greu si ciudat pe care-l avea si Voichita in ultimile zile de viata….si incepea, ca si Voichita sa iasa din ce in ce mai rar din casa…
– Se curata! …ii spunea Mina unei prietene.
– Cum asa?! Tu, de unde sti?…
– Ii vedea tu, Ileana! Mult nu mai are!…
Asa a si fost. Cand mai erau doar cateva zile pana la “aniversarea” a doi ani de “fericire”, Neta muri. Ileana, cum a auzit de moartea Netei, a fugit la Mina.
– Mina, sa-mi spui…acum sa-mi spui…de ce a murit Neta?!
– Ce-ai patit soro?! De ce “sari pe oameni” fara motiv?!
– Daca nu-mi spui, duc vorba in sat ca tu i-ai facut de petrecanie!… Ca sa-ti ramana tie Achim.
– Poate candva…as fi dorit ceea ce-mi spui…dar m-am retras inainte de a fi prea tarziu…Asa ca poti duce-n sat ce zvon vrei tu…
– Nu tu mi-ai spus ca moare?
– Ba da.
– Si ma rog, de unde ai stiut tu?!
– Din ratacirile mele…Nu-mi face nici o placere sa-mi aduc aminte… dar daca tie-ti face placere sa asculti…de ce nu? Stii si tu ca Achim a fost baci la oile noastre…Cand a venit sorocul, sa duc si eu alimente la stana, si sa cobor produsele noastre acasa, barbatul meu nefiind acasa, eu a trebuit sa fac acest lucru. Atunci, cu toate ca Achim nu mi s-a parut niciodata un barbat atragator…fiind si eu de multe luni fara barbat, el de mai multe luni fara femeie, ne-am inteles sa ne intalnim in poiana. Terminand treburile la stana, am pus toate pe cal si am pornit la vale. In locul unde ne-am inteles m-am oprit si am facut popas. Am si mancat putin si-l vad pe Achim venind pe un cal. Nu ne-am pierdut vremea si ne-am apucat de dragoste. La inceput, totul a fost bine, spre sfarsit am inceput sa simt niste dureri ingrozitoare.

Mi-am dat seama ca el cumva se impingea prea tare in mine. Simteam ca ma rupe. Am facut cum am putut si am fugit acasa. Doua saptamani am fost bolnava. M-am dus si la un medic si de-abia m-am facut bine. Doctorul mi-a explicat ca “organul lui” este mai mare decat este normal si asta poate distruge o femeie. Zicea ceva de elefant, nu mai stiu ce. Destul ca pentru mine a fost o grea incercare si de-mi pare rau de ceva, este faptul ca mi-am jignit barbatul pentru “elefantul asta puturos si had”.
– Dar cu Neta, de ce v-ati “paruit” in piata?!
– Neta plecase dupa mine la Achim. Ea era o fiinta posesiva “pe aceste” lucruri. Ii era frica sa nu-i iau “elefantul” cu care am avut si eu odata o slabiciune…dar de care m-am lecuit repede. Acum…Dumnezeu s-o ierte. Ceea ce si-a dorit…a avut…cu toate ca aceea i-a fost sfarsitul. Biata fiinta omeneasca, supusa ispitei…
– Interesante-s ispitele acestea si greu ne mai putem abtine. Dar ce groaznic sfarsit a avut sarmana femeie, neputandu-si domina instinctele. Atunci probabil se spune: “ca dai cinstea pe rusine”…Nu? interveni Mircea.
– Ce sa-i faci, asa-i omul…supus greselilor, ispitelor, confirma Andrei.
– Ne-om “trage” catre casa. Noi cand ne mai intalnim, Andrei?
– Sa fiu sincer, nu prea stiu. La noi este “varf de sarcina” la constructii, dar ramanem “pe telefon”…Bine?
– Bine. Atunci…te las. La revedere, Andrei.
– Numai bine, Mirceo!
M-am despartit astfel de prietenul meu Andrei, care in trei zile cat am putut sta impreuna, nu mi-a permis sa-mi scada tensiunea sub 180. Fiind langa el, uneori am simtit ca parcurg etape din viata lui si el. Nu uit ca prima oara l-am prezentat ca prieten si abia acum pot sa spun despre el acest lucru, cand, mai bucuros sau mai putin bucuros, mi-a dezvaluit crampeie din viata lui, cu necazurile si implinirile sale, cu lucruri incredibile, dar niciodata n-a uitat ca e om. Mi-a umplut viata si, de ce sa mint, m-a impresionat deosebit de mult. Ceea ce eu regret este ca, nu de putine ori, a avut nevoie de un prieten si atunci nimeni, nici din intamplare, nu se afla langa el. Cu toate ca psihicul ii parea labil, al cui n-ar fi fost daca ar fi trecut prin atatea, am convingerea ca este un caracter destul de hotarat si in viata n-a sovait. Abia ne-am despartit si mi-e dor deja de el. Au trecut cateva saptamani si nu l-am putut “prinde” la telefon. Timpul se scurgea dupa legile lui. Intr-o zi cautam pe cineva pe strada “Aurel Vlaicu” cand o auto “Volvo”, numai cu putin ca nu “m-a strans” de parapetul care margineste soseaua. Am deschis gura sa urlu, sa ma auda, sa ma vada, sa-i torn un potop de injuraturi cand, de la volanul masinii, imi face cu mana, nimeni altul decat Andrei. Langa el, in cabina, mai erau inca doua fiinte, care din descrierea lui, nu puteau fi altcineva decat fiica si sotia. Si ele mi-au facut cu mana. Deci familia s-a reintregit, s-au impacat. M-am bucurat pentru el, bucurie care avea si o nuanta de tristete. Credeam ca prietenia noastra s-a cimentat si ma vad singur ca un harb gol. Se pare ca in acesta lume nu se poate aduce fericirea pentru toti si pentru toate sufletele…Poate-i randul sufletului meu sa se chinuiasca, sa se chirceasca…Un timp n-am mai avut nevoie de nimeni.

Este cazul ca macar acuma sa stiu ce doresc sa fac… Toamna isi lepada hainele verii, frunzele lasandu-mi-le mie sa-mi trag picioarele prin ele, scotand un zgomot sfarsit. Am ajuns in dreptul localului din parc, local care mi-a fost gazda unei cine alaturi de Andrei. Ma asez la “masa noastra”. Apare chelnerul si nu apuc sa-i spun ce doresc cand el imi zice: “Consumatia dumneavoastra este platita de persoana de la masa de langa lac”. Imi plimb absent ochii spre “persoana” si de la masa respectiva imi faceau cu mana Andrei cu familia lui. Ma uitam la ei si mi-am adus aminte de tebecistul din povestea lui Andrei caruia, cand ii venea sotia, zambea, in timp ce lacrimile-i siroiau fara incetare…
Baia Mare
16 august 1998