Sunt oameni care vad in om numai culoarea pielii doar, daca mintea si sufletul pot trece peste aceste amanunte, vezi ca in orice microsocietate sunt grade, ranguri. La intreprinderi, grade, acasa grade, in familia ta, grade, in familia nevestei, grade, la stat la randuri, grade, la masini, grade. Intr-un cuvant, ori unde mergem, ori suntem sefi, ori suntem resturi, mai frumos spus, ceilalti.
Nevasta asta a mea, frumoasa cum o vedeti, mi-a fost draga de cum am vazut-o prima oara. Dar ai mei n-o vroiau, ai mei nu vroiau sa mi-o dea mie, greu, foarte greu ne-am putut aduna, dar ei nu si-au schimbat atitudinea nici dupa casatorie. Toata viata mi-am cheltuit-o sa-i molcomesc cand pe unii cand pe altii, ca sa nu se “arunce” unii asupra celorlalti; pentru mine, pentru familia mea, n-am avut niciodata timp! Sincer va spun, nici nu stiu cand i-am facut si crescut puradeii. Daca n-asi fi fost angajat, nici nu-mi vine sa ma gandesc la ce se mai putea intampla, ca si din salariu trebuia “rupt” pentru “atentii” la persoanele cu “rang” din familia mea, din familia ei. Asa mi s-a macinat viata. De n-ar fi fost ea, piranda mea, asa cum este si cum mi-a creat-o bunul Dumnezeu, n-as fi apucat nici ziua aceasta. Supararile mele sunt sigur c-o dor si pe ea, cu toate ca nu-mi spune. Ea, acum, in familie n-are nici un ban, nici un sprijin, numai cei patru puradei. E suparata ea destul, n-as vrea sa-i mai fac si eu alta suparare. Cu toate acestea vad ca moartea n-o sa ma ocoleasca prea mult si ea, nevasta mea, saracuta se zbate cu imposibilul, sperand ca poate, poate m-a smulge din ghearele mortii, sa nu ramana ea singura in “fata” rudeniilor ei, in fata “rudeniilor” mele, in ghearele lor. Atat de mult am dorit si luptat sa curm aceasta vrajba intre familii, dar in zadar. Lacomia i-a orbit. In aceste momente nu mai stiu ce sa-i zic, s-o mai incurajez, as minti, daca as stii ca ar folosi, dar daca o viata s-a risipit in zadar ce mai pot face cateva momente?! Acesta-i motivul pentru care ma vedeti ca eu plang intr-una cand imi vad sotia, fiindca acestea sunt ultimele ganduri pe care nu doresc sa i le spun ei, s-o mai necajesc in plus. M-am mai gandit ca moartea mea sa nu se petreaca in acest spital. Poate ati auzit de “cimitirul elefantilor”. De unde ma trag eu acolo era asa ceva la marginea unei paduri, satenii isi duc animalele bolnave. Acolo vin lupii si le sfasie. Locul e intotdeauna plin de oase. Cand n-au animale, fiarele tot mai vin, mai ling din oasele ramase. Acolo doresc sa plec si eu, dorinta mea este sa dispar fara urma. Nimeni sa n-aiba habar unde sunt…asta mi-e ultima dorinta…Asa o sa fac, dar mai am o mica rugaminte la tine, Cioca!
– Ca zi odata, ce astepti?!
– Ma uit in fiecare zi la tine si vad bine ca nu te poti desparti de cioca. Chiar m-am gandit sa ti-o fur. Poate mai devreme as fi reusit, acum cand am atata de putina viata in mine, stiu ca n-o mai pot face. Asa ca te rog frumos, am curajul sa ma duc sa ma manance lupii..dar cu cioca m-as simti mai barbat, iar sa astept sa mori tu primul, acum sunt sigur ca nu se mai poate. Asa ca rogu-te, da-mi tu mie cioca ta! Da-mi o felie de curaj in fata mortii!
Cioca s-a zburlit de tot. Nu si-a imaginat ca cineva i-ar dori moartea sa-i fure cioca, o bucata de lemn, dar ce l-a incrancenat asa de puternic a fost destainuirea si hotararea acestui om pirpiriu si modul cum el a crezut ca-i face bine familiei sale, jertfindu-se atat de barbar. De fapt, jertfa aceasta n-a inceput acum, ci in momentul in care s-a bagat sluga la neamuri.

– Imi dai cioca! striga omul la el.
– Ti-o dau! Dar nu mi-ai spus cum vrei tu sa ajungi acolo. Spune-mi…
– Este un sofer ce duce mancarea la porcii spitalului. Zilele astea are niste drumuri de aprovizionare si ajunge si in fostul meu sat. De acolo toata nadejdea mi-i in cioca…
– Si cand vrei sa pleci?…
– Dupa cum vad, “ca mi se trece vremea”, ca am ajuns la capatul atei, m-am hotarat ca cel mai tarziu poimaine, altfel n-o sa mai am puterea sa ma trag pana “acolo”.
– Poftim cioca si sa-ti ajute Dumnezeu…
– Multumesc frumos…Dumnezeu sa va aiba in paza. Si Cioca iesi afara. Ion, de la ultimul lesin, n-a mai scos o vorba, se scutura tot timpul, parca vroia sa arunce ceva de pe el. Era internat aici de cateva saptamani bune si el inca n-a stiut ca saltelele “scoase” afara sunt “drapelele mortilor” de la acest spital, de altfel singurele drapele. Pe unele s-a rezemat cu coatele cand fuma. Si el sa nu stie nimic, sa nu banuiasca nimic. De fapt era cam tot timpul beat. Starea lui nervoasa ii irita bronhiile si tusea “l-a luat in primire”. La inceput era suportabila, apoi din ce in ce mai insistenta. Umbla dupa aparatul de aerosoli. Nu-i folosea la nimic. I-au adus apa cu sare, a mai tacut putin apoi a revenit. Tusea-l slabea de puteri vazand cu ochii. Catre ora 11 a inceput sa-si vomite o sputa groasa, maronie, apoi cu sange, cu mucilagii, ceva ramasite din plamani de marimea unor cirese salbatice si alte bucati. O inspiratie guturala, horcaita, a mai batait de cateva ori dand din maini si din picioare, buzele-i erau cu fel de fel de resturi de viata, horcaind, cu gura mare, larg deschisa, cautand sa mai “imbuce” ceva aer. S-a linistit. S-a linistit pentru totdeauna.
Cioca a adus medicul:
– Da…Cioca a dat in primire. Dumnezeu sa-l ierte!
Impreuna cu alti doi bolnavi l-au pus pe-o targa si l-au coborat la morga. Cioca s-a intors sa-i puna drapelul lui Ion. Era ora unu din noapte. Inca o suferinta se alinase…
– Sincer sa fiu, ma bucur c-ai scapat din acel “loc fara speranta”! Sa ne fie de bine! Hai sa mai mergem si catre casa. Ne-ar cam fi, nu?
Am plecat urmand ca a doua zi sa mergem la Aurel. Cand am ajuns la Aurel el mai avea pe cineva in vizita. Dupa “primire” s-a scuzat pentru un moment, era necesara o mica ajustare de discutii cu invitatul prezent inaintea noastra. Tipul, ca si noi de altfel, i-a adus niste schite preliminare. Noi ne-am apucat sa le studiem, sa le aranjam intr-o anumita ordine, sa facem combinatii, practic aveam baza de discutii si documentare. In acel moment, Andrei a luat un creion, hartie, a inceput sa deseneze variante, calcule pe variante…ma rog…s-a apucat de lucru. Vazandu-l la lucru iti dadeai seama ca era chiar omul dorit de Aurel, si-si cunostea meseria. Prin prisma povestilor sale realizai ca viata a tabarat peste el cu ce-i mai rau. Daca s-ar fi nascut si el in “secunda lui”, cine stie unde ar fi ajuns astazi. Aseara ma gandeam sa-l consolez. De fapt ce i-asi fi putut zice? Cum ar fi putut realiza altceva daca ar fi luat viata de la inceput?! Dar cum se poate lua “totul” de la inceput?! Care inceput? Cand il auzeai cat de frumos povesteste despre nevasta-sa, cred ca-i primul barbat care-i “ridica o statuie” nevestei sale.

Din ceea ce mai povestea, reiesea ca cel mai bun suport moral in viata, tot de la nevasta-sa ii vine. De la traiul lor impreuna. El, fiind destul de labil psihic, avea oare sentimentul vinovatiei?
In cealalta ordine de idei, cred ca putini barbati sunt cei care sa nu-si fi inselat nevasta, daca el nu-si punea “cenusa in cap” poate si familia lui ar fi mers in “continuare” fara nici o sincopa. Dar el nu era un “vantura lume” si, cu toate acestea, cate nu i s-au “dat de cap”. Sincer sa fiu, imi era mila de el, dar nu-i mai puteam da nici un sfat. Aparu Aurel:
– Ei, ce mai spuneti?
– Dupa locul descris, incepu Andrei, dupa schitele pe care le ai aici, cred ca cel mai bun lucru ar fi o combinatie intre desenul “B” si desenul “H”. Luam de la desenul “B” structura de rezistenta si panourile solare, iar de la desenul “H”, peronul, tipurile de balcoane si mansarda. Arhitectonic vorbind, n-o sa facem un “hibrid” de stiluri intrucat ambele au acelasi stil constructiv, arhitectural, deci se pot conjuga si, daca privesti atent si completezi “B”-ul in dreapta si “H”-ul il amplasezi in stanga, vei avea placerea sa constati ca, intr-adevar, se pot cupla, constituind un ansamblu perfect. Pe elemente, sectii si desene, preturile se estimeaza intre trei sute de milioane si cinci sute de milioane. Ceea ce iti recomand eu se inscrie in trei sute saptezeci de milioane
– Andrei! M-ai dat gata. N-am sperat ca asa repede sa-mi poti da o solutie viabila. Poate-mi spui si in cat timp pot intra in ea?!
– Nimic mai simplu, daca imi spui cati oameni vei avea la lucru. Cu o echipa complexa de sapte persoane, in doua luni si jumatate poti intra in ea. Conditia e ca fundatia sa-i fie sapata mecanic!
– Andrei, e grozav!…Dar inca ceva, preturile acestea sunt rigide?
– Nu. Aici se prevede un anume material. Fundatia e din piatra, peretii din caramida, finisajul manual, etc. O fundatie de beton are nevoie de douazeci si sapte de zile, claditul in BCA, zece zile, plansele, finisajele, toate se pot “reaseza”, ieftini, in functie de optiuni, calitatea materialului, distantele de la care se transporta si, nu in ultimul rand de calitatea mesterilor. Numai ei sunt capabili sa-ti dubleze pretul, din manopera.
– Andrei, esti extraordinar! Pur si simplu credeam ca o sa dureze mai mult. Imi place solutia pe care mi-ai propus-o. Imi convine, doar doua lucruri te rog. Sa ma lasi o saptamana sa savurez propunerea ta. Iar eu ma las pe “mana ta” sa-mi angajezi mesterii. Daca sunt ca tine, stau pe ganduri sa-mi dau semnatura ta, ca specimen, s-o prezint la CEC, cu drept de-a scoate banii necesari. Cand vrei si cum vrei sa-mi “ridici” aceasta vila. Eu cred ca nu vei fi nemultumit de generozitatea mea. Ce raspuns imi dai?
– Aurel! Am si eu aceeasi rugaminte la tine, permite-mi si mie un timp de gratie. Este un mare angajament si eu am fost solicitat doar consultativ. Ori, daca preiau aceasta lucrare, evident ca trebuie sa renunt la celelalte, ceea ce nu-i deloc simplu cand oamenii sunt de onoare si au mizat pe cuvantul tau. Deocamdata acesta-i raspunsul meu!