Colegul sau “de cleste” s-a impiedicat si a cazut. In cadere a impins teava spre el, cu umarul si teava, i-a prins piciorul sub ea. Piciorul i-a ramas strivit. Dupa vreo sase luni de ingrijire medicala a putut merge iar. Cu toate ca si-a vazut fotografiile piciorului, piciorul nu-l supara in nici un fel, de atunci n-a mai avut incredere in el. Se temea sa nu se “farme” iarasi. Asa ca de atunci “poarta” cioca. Cum era tot timpul singur, fiind pensionat de boala, tot singur trebuia sa-si faca “piata”. Dar cum pe atunci beneficiam de o “alimentatie stiintific rationalizata”, ca sa manance si el ceva-fiind singur – uneori timpul insumat de stat la cozii era de 14-16 ore! Un pensionar de boala, cu un picior bolnav si-o cioca langa el, efectiv nu putea sa se presteze un atat de indelungat “serviciu de sentinela”. Randul la lapte se facea in jurul orei doua, din noapte, laptele sosea pe la sase. Pana pe la 8-9 isi rezolva si painea, daca sosea. Cum carnea se rationalizase, nu se dadea numai la sarbatorile nationale. Salamul sau parizerul (nu mai conta, intrucat la un cartier de douazeci de mii de oameni se aduceau spre vanzare 140-160kg), pentru a-ti batisona stomacul cu el, iti trebuia sa prinzi ceva, aveai un rand de oameni, care deja aveau o “vechime” de 6-8 ore si o sanatate buna. Si chiar daca printr-o minune, ai reusit sa “pui mana” pe o portie de salam, iesirea din rand uneori era mai anevoioasa, decat statul la cozi. N-au fost putini aceia care, cu salamul in mana, au fost calcati in picioare, incercand sa iasa din rand si, daca din fericire n-ai ajuns la spital, doua trei zile trebuia sa stea cu pansamente pe picioare, pe locul “calcaturilor”, sa-i treaca vanataile primite la “dobandirea” salamului, sa fie apt de un nou asalt, asupra altei bucati de mancare. Nemaiputand suporta salbaticia asta, in care piciorul lui, in loc sa se vindece se albastrea vazand cu ochii, dupa “tratamentele” descrise, a luat un litru de Trocadero (inventia impuscatei) l-a baut, si mai departe nu mai stie ce s-a intamplat cu el. Cand s-a trezit, a constatat ca era de fapt in bucatarie, cu spatele pe ciment…ii era frig. Viata lui nu s-a terminat atunci. A mai trebuit sa stea si sa se impinga, sa urle de durerea piciorului bolnav “uitat” cine stie pe sub care om din randurile acelea, in care asteptau “sa prinda” ceva de-ale gurii, sa aiba ceva de mancare. Povestea ca de la 1 mai si pana la 23 august n-a vazut carne in frigiderul sau. Apoi a aparut tusea, la inceput “numai” de forma, apoi accese si cand l-au internat la spitalul TBC i-au “garantat” inca o luna de viata. O luna de viata-n “iepoca”. Neavand familie, copii, Cioca s-a resemnat si dezgustat de “placerile vietii” parca astepta, parca-si dorea moartea! Singura placere pe care si-o manifesta era faptul ca aici mai putea conversa cu cate unul. Acasa nu avea nici cu cine se certa. Dar setea de viata din el s-a stins pentru totdeauna. Era un mort inca in viata, dar era un mort incomod. Vedea si auzea tot ce nu trebuia. Umbla prin saloane dupa medici, era ca un fel de “cainele” Domnului. Vedea ce medicamente prescriu “colegilor” lui si ce medicamente li se dau de catre asistente …care s-au “pierdut” pe parcurs…si el le povestea tuturor in gura mare, de fapt povestea tot ce vedea si auzea, tot ce se intampla in spitalul mortii. Erau asistente care-i explicau ca: “unor bolnavi, n-are rost sa le mai dai medicamente, ca, veci, nu se vor face bine” Asta asa si era. Majoritatea celor internati aici, in acest spital, de regula se intorceau acasa “cu picioarele inainte”…si atunci? Stiind acestea, de ce putinele zile care le-au mai ramas erau furate oamenilor acestia?

Mai traiau poate, mai putine zile decat degetele de la o mana, chiar pe degetele unei singure maini si ei, sau ele, nedandu-le medicamente, le mai economiseau o zi sau doua din zilele numarate din ultimele zile ale acestor oropsiti Iar bolnavii stiau si cui le vand “zilele lor”, medicamentele lor. Cioca le spunea tuturor. Dupa miezul noptii Cioca nu mai dormea. Se posta dupa usa balconului si privea in balcon. La inceput colegii de camera credeau ca pandeste, ca-i pandeste de hoti! In spital toti furau. Cei ajunsi pe “toboganul mortii” nu se mai sinchiseau de nimic, nimic nu-i impresiona. Aici nu functiona legea. Dorinta de-a bea era atat de mare, de-a nu fi treaz cand vine Doamna, de-a nu stii clipa, incat se fura totul si totul se da pe bautura. Si, cum bani nu prea aveau, pandeau si cum dormea unul – ca tebecistii dorm putin, dar dorm profund – i se fura tot ce se putea: haine, bani, pantofi, radioul, ce mai, orice, pe ce puteau pune mana se vindea pe bautura. Unul, odata, s-a trezit si l-a intrebat pe coleg, de ce-i face asta?
– Doar nu vrei sa mori cu avere! Crezi ca tie iti mai sunt de folos “adidasii”? Poti trai si fara ei si cand te-or duce “acasa” nu-i merge tu pe picioare. Te cara ei! Si a plecat sa-si vanda “agoniseala” furata colegului de camera. Pe Cioca nu-l interesa lucrurile acestea. Ion fostul minier de la Herja, nu s-a mai putut rabda si a strigat la el:
– Tu esti huhurez? Ce dracu faci acolo, noapte de noapte?!
– Ma uit daca pun drapelul.
– Te-ai scrantit! Despre ce drapel vorbesti in crucea noptii?!
– Nu, nu m-am scrantit. Dar ma uit daca pun drapelul…
Ion vazand ca n-o scoate la capat cu el l-a lasat in pace. Credea ca traind mai mult singur, neavand familie, Cioca s-a stricat de cap si are idei fixe. Asa a crezut pana intr-o noapte, noapte cand Cioca se ridica si iesi din camera. S-a auzit ceva tarsit si Cioca s-a intors dupa vreo jumatate de ora…tusind si horcaind din greu…
– Ce-i cu tine, huhurez?
– Am ajutat sa puna drapelul. Pentru Ion, pentru un miner bolnav, discutia nu mai prezenta interes. S-a intors pe partea cealalta cu gandul sa doarma, cand Cioca a iesit iar. S-a ridicat sa-l intrebe ceva, dar Cioca disparuse din camera. S-a auzit iar o harsaitura si din nou a aparut Cioca murmurand ceva, tusind si rasufland din greu.
– Ce dracu bolborosesti acolo, huhurez?
– Tu nu dormi? Credeam ca dormi. Am zis si eu acolo un “Dumnezeu sa-l ierte”!
– Cui i-ai spus asta?!
– Pai nu ti-am spus: am pus drapelul lui Victor,
– Ce mama dracului, drapel? Te-ai pus sa ma innebunesti cu drapelele tale?!
– Nu-i al meu, nu de drapelul meu am vorbit, de-al lui Victor, mai inainte a fost al lui Onisim.
– Bine, bine. Si unde l-ai pus?
– Pe terasa, unde Doamne sa-l pun!?
– Si cand li-i lua de acolo?
– D-apoi, cam pe la unspe. De ce?

– Numai asa, te-am intrebat, doar…si greu a adormit si Ion.
Dimineata, Ion a iesit pe terasa. Gura-i era coclita. Bause si ieri. Ceva-i aduse si nevasta-sa. Putin, dar i-a adus. A aprins o tigara si si-a rezemat coatele pe marginea terasei. Se gandea, de unde o sa mai bea si astazi? Ce ganduri poate framanta un „miner de onoare”, un fost ortac al minei Herja. A vorbit c-o asistenta sa-i vanda medicamentele lui, “etambutolul” cu o suta de lei…Stia ca asistenta vindea acest medicament femeilor care vor sa faca intrerupere de sarcina. Luau cate treizeci odata si “marea problema” se rezolva, acum cand intreruperile de nasteri se pedepseau cu inchisoare. De-ar veni mai repede! Tot fataindu-se pe terasa, in cautarea asistentei, se impiedica de o saltea…mai incolo…alta. Cine dracu’ le-a pus pe astea aici?!
– Eu. zice Cioca.
– Tu?! De ce? De unde le ai?!
– Mai, Ioane! Tu esti “slab la cap”? Pai nu ti-am spus?! Astea sunt drapelele! Peste Ion trecu o transpiratie rece pe sira spinarii…
– Drapele? Ce fel de drapele?…
– Cei mai multi dintre tebecisti mor spre dimineata. Dupa ce mor sunt dusi la morga. Saltelele lor sunt scoase la aerisit. Acesta-i singurul drapel, ce se pune cand moare un tebecist. Tu te-ai impiedicat de drapelul lui Victor si de al lui Onisim, ce dracu’, doar ti-am spus si azi noapte!
Ion “s-a muiat” si a cazut jos.
– Ioane! Scoala, nu fa figuri! Scoala, Ioane. Nu-i ora de drapele, Ioane! Ba, Ioane, nu-mi fa mie figuri, Ioaneeee…
Ion lesinase. L-a luat de picioare, asa cum l-a luat si pe Victor, si pe Onisim, noaptea trecuta, un coleg l-a prins de cap si l-au tarat in pat. Au anuntat medicul. Acesta a venit repede, l-a examinat si s-a pronuntat:
– Cioca mai are, numai a lesinat, n-a “predat” inca.
– Cel de-al treilea coleg de camera era un tigan. Si el era “avansat”. Despre el stiau si mai putine. Era cam tacut, cam retras. Se vedea pe el ca a trecut prin greutati mari, a muncit mult. Era un om onest. Vorbea numai strictul necesar. La inceput Cioca si Ion credeau ca se sfiieste de ei. Cand i-a venit tiganca insa, au observat ca, intr-adevar, era o fire mai retrasa. Era un taciturn. Aici se obisnuia ca atunci cand iti venea familia in vizita, ceilalti se retrageau pentru a le permite sa-si verse of-urile, sa puna lumea la cale, fara ochi curiosi prin preajma, apoi te obisnuiesti, ca in armata, incepi sa te cunosti si nimeni nu se mai simte deranjat. Cu toate acestea, nevasta lui vorbea cu el numai tiganeste si el zambea tot timpul, dar in acelasi timp, lacrimile nu-i “secau” din ochi. Asa azi, asa a fost si ieri si poate asa va fi si maine, drept care l-am intrebat, ce probleme are? Tiganul, asa cum am mai spus, om onest, respectuos a inceput:
– Nu cred ca o sa va tin in povesti, ca nu stiu in ce moment va “iesi” sufletul din mine si n-as vrea sa mai ramaneti cu inca o problema necunoscuta. Asa ca oricat o sa pot de putin, va voi povesti si voua…