– Cat timp ne ia recuperarea productiva a continutului saculetului?
– Daca avem continut se poate realiza la un singur schimb.
– Multumesc baieti!
– Domnule director, se adresa seful pazei care intre timp s-a reintors, va rog sa-mi permiteti sa merg si eu pana acolo!…
– Du-te Vasile! Dar nu sta mult. Au plecat cu totii, dar s-au intors destul de repede…
– Ei!…il lua directorul.
– Sa stii ca Andrei n-a mintit…Urmele lui sunt numai pe drumul descris de el, dar mai sunt si alte urme, tot de barbat si ai impresia ca s-a folosit de urmele lasate de Andrei.
Paznicul cel tanar, intra in birou insotit de procurorul militar.
– Sa traiti domnule director. Dansul va cauta pe dumneavoastra, spuse paznicul.
– Nelule! Ma bucur sa te vad, il intampina directorul pe procuror.
– Dansul e cu vopseaua! zise procurorul, aratand spre Andrei.
– Da. Dar de unde stii? ramase stupefiata intreaga asistenta.
– Sa-ti mai spun ceva, continua procurorul, uite aici. Si dintr-o punga de plastic scoate saculetul “28”
– Esti grozav!De unde-l ai? spuse directorul.
– Stai sa-ti povestesc! Cam pe la ora 3, sau trei si jumatate, am fost chemat la Petea impreuna cu medicul legist, continua procurorul. Asteptand la rand in vama, unui tip i se face rau…si rau…si tot mai rau…si moare domnule! Vorba aia: “nu misca nimeni”! Doi graniceri ne-au ajutat sa-l scoatem din masina. L-am dus in cladirea Vamii si l-am descheiat. Tipul avea acest saculet dupa cureaua de la panatloni. Conducand masina a mai transpirat…s-a mai si frecat…poate l-a mai ciupit cureaua…ce sa va spun, tesuturile de pe burta erau mancate de acizi. Fiind si baut, nu s-o fi sesizat in primele momente. Cand si-a dat seama, nu mai era nimic de facut. A avut o moarte groaznica.
Femeia cu care era este nevasta unui coleg, dar nu va spun a cui. In acel moment, toata lumea a zambit,
– Nu mi-ati spus de unde era saculetul? De fapt nu mai stiu daca mai are vreo importanta…sau cum si-a facut rost de el, continua procurorul militar.
Barbatul respectiv Bandy, facuse rost, dupa declaratiile madamei, de acel saculet, prin punerea in scenariu a unui fost coleg pe care il vad aici de fata, urmand ca pe urmele lui si cat va tinea diversiunea, voi ocupandu-va de Andrei, el sa fure acel saculet, care, sincer sa fiu, habar nu am de ce e asa de important. Vad ca ei s-au tinut de scenariu, le-a reusit dupa cum se vede.
– Avea dreptate Andrei, cand mi-a spus ca vede o luminita, a intervenit seful pazei, si eu am crezut ca vrea sa fuga si nu i-am dat nici o atentie si noi eram furati chiar in acele momente.
– Acel Bandy si-a luat ceea ce credea el ca-i trebuie, folosindu-se de fostul lui coleg. Voua, pazei, v-a intrerupt circuitul electric de avarie, continua procurorul relevarile.

– S-a perfectionat omul – observa seful pazei – de aceea nu a fost auzit semnalul de avarie si de ceilalti paznici, care nu erau sesizati de loc de ce se intampla in hala.
– Bandy a plecat cu doamna, relua procurorul, urmand sa primeasca sase milioane de silingi, bani care i-ar fi fost de ajuns sa se stabileasca acolo, sa traiasca din plin. Cine i-a dejucat planul? Acizii cu care lucrati si el probabil ca nu stia nimic despre acest lucru. O simpla punga de plastic i-ar fi asigurat actiunea si implicit viata. Dar, din experienta va vorbesc, daca nu gresea aici, gresea in alta parte. Pe astia nu-i asigura nici o casa de asigurari de viata.
-A stiut el multe dar se pare ca nu le stie nimeni, niciodata, pe toate, a completat seful pazei.
– Ei si acum, dati-i liber baiatului, iar noi ne intoarcem la frumoasa doamna, care se simte neglijata, singura in masina si voua va doresc spor la munca, mai ales ca am inteles ca-i si frumoasa aceasta munca.
– Interesanta poveste. N-am stiut ca viata ta cuprinde si un roman politist. Fara sa observ, mi-am terminat mancarea din farfurie. Da, asta zic si eu o zi din viata ta. In timpul cat povesteai m-a tot batut gandul sa te intreb, cand te-a alungat nevasta? Sau, daca-ti place mai mult, cand ai parasit-o? Scuza-mi formularile, toate s-au petrecut normal? Liniar?…
– Nu, nu as putea spune…dar asta-i alta poveste si se intampla mult mai tarziu. Poate esti obosit si tu?
– Nu!…Nu, daca tu poti…spune-mi-o.
– Iar ma vad “fortat”! Cu toate acestea, sa stii c-o fac de placere. Vad ca ti-ai dobandit si tu statutul de ascultator, nu ma mai intrerupi la fiecare faza. Oricum, povestea pe care ti-o voi relata nu-ti va da raspunsul cerut la intrebarea pusa mai devreme. Nu mai rezist psihic la atatea “suturi reluate” dar iti voi povesti un alt episod al vietii mele. Ce spui, e bine?
– Tu nu-ti dai seama ca astept? Spune tu ce vrei si-oi corecta eu pe urma.
– Bine, atunci sa-i dam drumul? In perioada in care iti povestesc, pentru mine erau ultimele zile de soferie. Bineinteles ca eu nu stiam acel lucru. Aveam trageri in poligon cu armament de razboi. De, eram si eu combatant in “Garzile muncitoresti” Nu stiu a cui a fost ideea ca toti soferii de la autobaza de transport sa execute tragerile odata cu minerii de la Herja. Pentru noi, acest lucru echivala cu o mare sarbatoare. Inchipuie-ti, fara sa te coste nimic, iti puteai vedea toti colegii de autobaza si pe minerii care i-ai carat o viata, la locurile lor de munca Era ca si cum toti am fi fost chemati la o nunta. Evident ca asa ne-am si purtat. S-a brodit ca in acele zile era moda “coniacului cu tate”. Fiecare sofer si-a, fiecare minier, si-a cumparat cate o sticla sa-si cinsteasca colegii, prietenii si viitoarele cunostinte. Cand au sosit tovarasii ofiteri cu armamentul, noi toti eram la pamant cazuti ca niste butuci. Poate nu exista pozitie in care sa se fi putut dormi si sa n-o fi aflat acolo. Fiind si o zi calda, majoritatea au cautat, cu trupul, raceala pamantului ca sa doarma. Ofiterii si sefii, vazand ce s-a intamplat cu noi, nici n-au mai intrat in poligon cu armamentul, s-au intors si l-au predat la inspectorat. Cine sa-si asume raspunderea pentru a executa trageri de razboi cu niste oameni beti si, dupa unele soapte, nici tare disciplinati.

Nu-mi pot da seama nici acum cat timp am dormit pe pamant, dar dupa vreo trei luni, cu multi dintre cei care am fost atunci la “trageri” ne-am intalnit in Spitalul T.B.C. Deja aveam umbre pe plamani. Despre unele aspecte petrecute in acest spital, imi doresc sa-ti povestesc. Din viata mea, din viata lor…
In ziua despre care incep a-ti povesti, nevasta unui tigan, femeia lui, venise la spital cu “ceva de-ale gurii”. Barbatul ei a batut-o si a aruncat mancarea peste balconul spitalului…
– Mie sa-mi aduci horinca! urla tiganul.
– Barbate!… tu stii ca nu ai voie?!
– Cine, voi imi spuneti mie ce am voie si ce nu?!…Daca nu-mi aduci horinca, sa nu te mai prind pe aici! Cara-te…
Femeia, plangand, cu coltul basmalei in gura, se indrepta spre iesire. O femeie, internata si ea, cu TBC activ, se lua dupa ea si, mai mult s-o linisteasca, o intreba:
– Da ce are omul tau, ca-i asa turbat?
– Multe!…De fapt, putine. Putine-i sunt zilele pe care le mai are de trait! I-a mai ramas sa-si vomite, doar un sfert de plaman…ca sa-i ramana “pieptul” gol de tot…fara plamani!
– Totusi de ce se poarta asa cu tine?!
-A reusit sa-si fure “filmele” si acum stie ce “viata” mai are in el. De cand si-a dat seama ca zilele-i sunt numarate, refuza sa manance, refuza sa mai ia medicamente. De fapt nu mai vrea nimic, nu mai asculta de nimeni, nu-i mai pasa de nimic!…
– Dar cu tine de ce se poarta asa?
– Nu mi-a spus nimic, dar cred eu ca ii e frica de moarte, si frica il face sa bea…si bea…ca moartea sa nu-l gaseasca treaz. Nu stie cand va “veni”, dar nu vrea sa stie nimic cand i-a “veni” sorocul. El crede, saracul, ca poti face “misto” de moarte!
– Tu, femeie, poarta-se cum vrea cu moartea, dar cu tine de ce se poarta asa?
– Nu stiu. Ion a fost un barbat foarte bun. Nu cred sa fi fost altul in toata lumea asta asa de bun, iubaret, intelegator si harnic. El toata ziua trebaluia, “motrosea” cate ceva. Isi iubea copiii si copiii il adorau. Doamne, toate acestea au trecut!…Nimic din ceea ce a fost Ion, nimic din ceea ce a fost casa mea nu mai este! De cand el e bolnav, toate s-au ruinat…nu mai avem nimic…imi vine sa-mi iau campii…nu pot sa-l vad cum se “topeste”, cum imi dispare barbatul. Si noua ne ramane umbra fostului barbat. N-am nici o mangaiere pe lumea asta. Nu stiu ce sa fac, sa-l pot ajuta… Doamne, nu ne uita si ajuta-ne in aceasta napasta! Rodovica pleca batuta, daramata de suparare, necajita ca putina mancare smulsa de la gura copiilor…barbatul ei a aruncat-o peste balcon. Acum cand nimic nu se gaseste si poti muri de foame cu banul in mana. Fara vlaga, fara nici o vointa, isi tara picioarele catre casa…spre cei patru prunci, care si ei erau marunti ca boabele si ar fi mancat toata ziua…numai sa fi fost ce. In salonul spitalului TBC, unde era internat si Ion, fost minier la Herja, mai erau doua paturi. Intr-unul bolea un tip ca nici nu-i stiau numele. Omul avea o carja, o cioca, cum ii spunea el, si Cioca i-a ramas si numele. Asa-l strigau toti. Cioca aceasta nu avea pe nimeni. A lucrat el la o intreprindere ca lacatus. Intr-o zi transportau o teava mai grea.