Ori ce se defecta la acele maşini trebuia refăcut în sistemul perimat de măsură al lor, de noi cei care nici nu aveam asemenea maşini care să lucreze în acel sistem perimat de măsură. Am dobândit toate acestea, am trecut peste greutăţi insurmontabile, ca acum actualele guverne să continue acest dezastru tot cu acei oameni care au mai avut încă o dată această sarcină “de rezolvat” după încheierea războiului, să le scoată la liman industria, după falimentarea ei de cataclismul războiului. Dar ce-ţi spun eu aceste lucruri ţie care le trăieşti, le vezi şi le scrii zilnic. Scuză-mă, te rog. Poate-ar fi trebuit să vorbim despre evoluţiile şi involuţiile mineritului din această ţară. Sunt şi alte subiecte “la modă”
– Nu, mai stai puţin. Se vehiculează că-i desfiinţează pe mineri, că-s prea “colţoşi”. De ce-s aşa de colţoşi?
– Te mulţumeşte, dacă-ţi spun, că de multe ori, la susţinerea lucrărilor minere, se folosesc armături “în dinte”? Asemenea apelative arată mai mult dispreţul faţă de om, decât respectul care trebuie să ne caracterizeze. Un asemenea mod de abordare a problemelor cataloghează doar oamenii superficiali şi nicidecum pe cei care-i interesează într-adevăr ceva despre semenii săi.
– Dacă aşa zici tu…
– De fapt poate ar fi trebuit să-ţi spun altceva. Să-ţi spun că în această specialitate de miner, sunt nişte posibilităţi specifice de rezolvare ale problemelor şi incidentelor ivite în timpul derulării lucrului în mină, mai cu seamă când acestea nu se pot prevedea. Între acele forme sau tipuri de rezolvări şi modul de abordare a respectivei situaţii de urgenţă, există o oarecare relaţie. Modalităţile de intervenţie şi înlăturare imediată a problemelor ivite, nu de puţine ori aduc profituri bune, dar se întâmplă uneori că îţi aduc doar porecle, reproşuri şi nu de puţine ori, poţi deveni victima unor accidente, încercând înlăturarea evenimentului respectiv. Această asociere de fapte specifice profilului, poate nu-i cea mai potrivită, ea semănând cu bancul acela: “câţi oameni se tem de-o puşcă goală”. În mină puşca aceea goală există întotdeauna ca un pericol potenţial, ca o “sabie a lui Damocles” reală şi fără măcar să beneficiezi de vre-o avertizare. Tensiunea insuportabilă care se creează în unele momente ale lucrului din mină, te poate duce la paroxism. Aceasta-i una dintre cauzele pentru care nu oricine poate lucra în subteran, apoi mai este frica, umezeala şi întunericul, aerul rarefiat şi altele. Această tensiunea psihică permanentă, te copleşeşte. Tot valorile psihice înalt tensionate se explică, oarecum, prin acele “descărcări” verbale şi chiar bătăi între mineri. Aici totul se plăteşte pe loc. Mina n-a acceptat şi nu acceptă eşalonări. Dar “aprecierea” aceea de colţoşi vine de la o altă situaţie care bineînţeles că şi ea este specifică şi tot în minerit îşi are sursa. Un lucru rar ce se întâmplă la alte profesii, aici este la ordinea zilei.

Minerii sunt împreună cu familiile doar o jumătate din ceea ce este o zi. În restul timpului, din partea familiei ei n-au nici-o ştire, nu-i poate proteja în caz de nevoie, nu-i poate ajuta dacă-i necesar. Pentru mineri, aceste cerinţe sunt de-a dreptul imposibil de materializat. Aceste lucruri perpetuu dorite dar niciodată realizabile, nu se mai întâlnesc în nici-o altă profesie. La alţii nici măcar nu se pune o astfel de problemă. Devine de nesurmontat, chiar şi o banală informaţie despre “ai lui”. Poate că o astfel de viaţă să creeze şi asemenea comportamente, după cum şi tu ai auzit fel de fel de apelative, adresate lor.
– Sincer să fiu până acuma nici pe mine nu m-a interesat nimic despre breasla asta. Ce-o fi de acum încolo om mai vedea. Cert este că ai apărut tu şi ai umplut Cenaclul de “ortaci”. Nu ştiu dacă a mai scris cineva despre mineri în afară de popa cela de Agârbiceanu, că numai voi pricepeţi ce-i de văzut la ei.
– Adineaori ziceai că nu te interesează nimic despre mineri, dar despre ei au scris mulţi şi au scris cu atât mai frumos cu cât au stat mai mult între ei, sau dacă au lucrat în mină, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Şiugariu, a lui George Maria Banu, a lui Lucian Giorgiu ca să nu spun numai despre acei din zonă. Un caz aparte sunt poeziile lui Karol Wojtyla, actualul Papă, care şi-a aplecat harul şi sufletul către aceste fiinţe deosebite care sunt minerii. Mie, în special, îmi place modul realist folosit de scriitorii englezi care au ilustrat vieţile minerilor, foarte uman şi crud în acelaşi timp, am putea spune natural, nimic prelucrat.
– Tot îmi spui despre mineri ăştia că-s nişte fiinţe deosebite. Sorin se uita la Iustin şi vedea că acesta parcă se trezea şi dacă la-nceput era arogant şi zeflemitor acum parcă a devenit conciliant.
– Corect ar fi să zici:”că şi eu spun”, deoarece confirmă acest lucru oameni mult mai importanţi şi însemnaţi decât mine. Actualul Papă, fiindcă tot l-am mai citat adineaori, după terminarea studiilor la Roma, primul său pelerinaj l-a făcut în Franţa la o comunitate de mineri. Apoi, în memoriile sale, despre munca şi viaţa petrecută între minerii din carieră şi muncitorii de la fabrica de textile-vopsitorie spune că:”a fost perioada cea mai frumoasă şi utilă din viaţa lui, pentru care le va purta continuu recunoştinţă”. Din aceste rânduri cred că eşti edificat că aceşti truditori ai minelor, cu toate că se adaptează şi respectă cerinţele sociale, prin restricţiile impuse de profesie, dobândesc unele calităţi aparte care, în final, ne vor obliga să-i preţuim, aşa cum trebuie preţuit de altfel fiecare om. Iustin interlocutorul de acum al lui Sorin, părea că i-au trecut “cele rele” şi era sincer în discuţie, ba am putea zice, interesat.

Acest lucru l-a făcut pe Sorin să uite că aşteptarea prietenului se prelungeşte şi să abordeze discuţiile cu Iustin ca şi prieten, aşa cum se şi considerau. După schimbări de veşti şi informaţii, de când nu s-au văzut, Iustin abordează o temă de această dată nu cu zeflemea, ci din curiozitate sau poate necunoaştere. Cum am mai spus, în scrierile lor, acei care au acest tip de “hobby”, au mai abordat uneori şi teme comune, dar interesul în “scriitură” era să nu li-se întretaie nu numai scrierile, ci mai ales ideile care pentru unul ce deţine o documentaţie mai “subţire” devine total bulversat de ori ce conexiune. Poate să fi încercat şi Iustin “ceva în domeniul miner”, poate doar “acroşa” vre-o idee, cert este că l-a rugat pe Sorin să-i spună :”când a fost ultima dată-n băi?”. Sorin se gândi puţin şi-i spuse:
– Sarcinile mele diurne de-a avea “intrarea în mină” s-au estompat de mult. Cum ştii nici şcolile de profil miner nu mai există. Pe atunci, cu elevii acelor şcoli, făceam diferite vizite sau controlam modul de frecventare şi realizare a graficelor de rotaţie de către elevii care efectuau practica-n subteran, lucruri care astăzi sunt de domeniul amintirilor. Nu de multă vreme un coleg de breaslă s-a “pensionat” prin restrângere de activitate. La ultima lui intrare în mină m-a rugat să-l însoţesc. Atunci am fost ultima oră, adică de vre-o trei săptămâni.
– Da şi cum a fost ?
– Dacă timpul îţi permite pot să-ţi istorisesc această “privire de adio” a colegului meu care ar putea fi ultima “intrare în mină” şi pentru mine.
– Te rog Sorin. De fapt nu ştiu de ce te tot opreşti. Lasă faptele să se scurgă .
– Fostul meu coleg Costin mi-a “aruncat” invitaţia în stilul dulce mineresc:”Te-ai boierit, nu mai vrei să ştii cum mai trudesc oamenii de pe aici. De nu-ţi-i ruşine cine ai fost, ori dacă crezi că nu-i prea înjositor gestul să-ţi vezi foştii ortaci care încă mai sunt, şi cum mai arată băile acum, de vrei să le dai un “noroc bun”, hai poimâne să te bag în băi”. Eu ce să spun? Că: nu mă aşteptam la această invitaţie. Am primit invitaţia cu promisiunea că dimineaţa la şase voi fi la vanglu.(vagonetul pentru transportul personalului în subteran). Aşa cum am stabilit am intrat în mină. La puţ erau foarte puţinii mineri încă activi care m-au mai cunoscut şi mă salutau cu “noroc bun” dându-mi cu capsula unde se montează becul la lampa portabilă, peste cască. Aşa cum se întâmplă, în asemenea cazuri, rumoare “ca-n Caragiale”, căruia Costin i-a pus repede capăt: “feciori eu l-am adus în băi, eu trebuie să-l scot întreg afară, aşa că-i pe foaia mea de acord, voi vedeţi-vă de-ale voastre”. Cu părere de rău că n-au mai putut prelungi “glumele” ritualice, minerii mei, intrau în colivie pentru a coborî în adâncile şi mai puţin adâncile orizonturi.