După ce i-am petrecut pe toţi, am intrat şi eu cu Costin într-o colivie şi am coborât doar două orizoante. “Păi până aici nu sunt mai mult de o sută de metri, puteam coborî pe scări şi nu trebuia să aşteptăm atâta”. “Cred că ai uitat pentru ce eşti aici, de aceea te rog să nu te grăbeşti, aşa cum fac şi eu, aşa te sfătuiesc şi pe tine, să-ţi iei rămas bun de la ce crezi că a fost mina pentru tine”. În acel orizont am mai fost nu odată. Era unul dintre cele mai vechi, de aceea am încercat să abordez o discuţie cu Costin. De fapt eu credeam, că el m-a invitat special să-mi arate anumite lucruri, deoarece din câte ştiam, nici el şi probabil nici eu n-o să mai avem”intrare-n mină”, şi probabil are ceva noutăţi de prezentat. Curentul de aer era destul de puternic cu toate că avea mirosul specific de morcovi putrezi şi mucegăiţi, miros care se află în aşa numitele locuri “fund de sac”, locuri în care nu se mai lucrează şi de regulă sunt baricadate cu “Crucea Sfântului Andrei”. N-am mai pus nici-o întrebare, îl urmam pe Costin străduindu-mă să-mi potrivesc trasul cizmelor după mine, în ritmul în care păşea el. La un moment dat se opreşte şi se întoarce spre mine. Atunci am observat că pereţii care limitează lăţimea galeriei au dispărut. Sentimentul acesta de lărgământ necontrolabil parcă şi aerul l-a răpit. Eram în faţa unui hău deschis, un abis întunecat, comparativ ca dimensiune cu Catedrala din Cluj. În centrul acelui lărgământ era o stâncă, “dopul” care a alunecat din tavanul care era comparabil, evident că şi el, cu catedrala mai sus pomenită. Vârful stâncii şi al hăului nu-l putea urmări cu spotul de lumină al lămpilor noastre electrice. Era ceva care-ţi încuiba teama-n suflet. În momentele acelea “de destindere”, pentru a mări ilaritatea, colegul imperturbabil mă “sondează” “Îţi place poezia, domnule coleg ?”, şi fără să aştepte răspunsul, începe să recite:

“Toţi ies din truda istovirii lor
Zbârciţi la faţă, sfinţi la căutare
Umerii doar mai strâmbi şi doborâţi
Cu-acei desagi de oase în spinare
Storşi din pământ cum toţi au fost
Storşi din măicuţa lor într-o pruncie
Acum îi stoarce noaptea de pe munţi
Şi îi împinge focu-n veşnicie.”

Este o poezie de Ioan Alexandru şi nu-i scrisă pentru mineri ci pentru ţărani, dar mie-mi place poezia asta şi întotdeauna o spun aici, pentru că aici, ceea ce tu vezi a fost, de fapt şi este mormântul Florică-i din Rebrişoara, ultimul Şef de echipă miner, femeie.

Aici, în acest loc, a fost şi Dan Deşliu care cu acea ocazie a scris o carte de poezii “Drumul spre cer”, poezii în care deplânge acel tragic accident care a curmat viaţa mai multor ortaci printre care şi a Floricăi. Am citit acele poezii care mie nu mi-au părut că pot fi dedicate Floricăi. Sunt cam artificioase, cam festivitiste şi nepotrivite unei femei simple dedicată muncii în mină iar timpul ce-i mai rămânea, şi-l dedica familiei, pruncilor. Acum, prin tine, am adus la mormântul ortacilor noştri şi un prozator. Cine ştie ce mai iese?”. “Ai face bine să-mi spui dacă, de fapt, mai ai şi alte gânduri pentru care m-ai adus aici?”.”Vezi tu eu mă pensionez, cum zic ai noştri: mor în grafic, dar acesta-i un cimitir al nostru. Acesta-i unul dintre cimitirele noastre. Aş vrea să spun, dacă m-ar auzi “acei pe care i-am făcut Mari”, numai prin voturile noastre, ei nu au sau nu etalează, nici-o calitate în plus să merite acest lucru. Acei care n-au avut şi n-au nici acum nici-un fel de plan, ori vre-un proiect de dezvoltare cât de cât al ţării, ei şi acum ca şi în alte dăţi, fac doar ce alţii le spun. Ei acum, aşa cum numai mintea lor poate concepe, s-au gândit să ne întoarcă binele oferit de noi, să ne restituie binele făcut votându-i, ca dânşii să fie cine sunt. Domniile lor au considerat că am muncit prea mult şi prea greu, de aceea s-au apucat să ne închidă minele. Sunt absolut sigur, că nu cunosc şi efectele spirituale şi morale ale închiderii minelor. Ca şi în marile momente istorice, şi aici, cu un singur creion, ne-au rupt posibilitatea de-a ne plânge morţii noştri la datorie. MORŢII NOŞTRI CARE NU SUNT CONSIDERAŢI EROI şi care nu au avut, iar de acum este absolut sigur, că nu vor mai avea niciodată la cap o cruce şi pe mormânt o floare. Adeseori vine pe aici un ortac sau altul, cu lampa lui aprinsă, trimiţând Domnului o rugă pentru cei jertfiţi. Poţi oare să-ţi imaginezi cumva o mai mare aberaţie. Ce poţi să explici copiilor celor morţi, de ce părinţii lor nu au morminte?! Există vre-un cod care să catalogheze asemenea fapte?! Să-ţi interzică un peregrinaj la locul unde s-a scurs sângele din ortacul tău?! Din fratele sau tatăl tău?!
Colivia, apoi trenuleţul, ne-au scos afară din mină şi ne-am despărţit cu grozăvia gândurilor nerostite. Până acum s-au făcut fel de fel de nedreptăţi oamenilor dar cu morţii nu s-a războit nimeni. Se pare că nu mai avem nimic de pierdut. Sorin se ridică, dă mâna cu Iustin şi pleacă fără să mai deschidă gura. .La cele povestite într-adevăr nu mai este nimic de adăugat, doar poate o tristă remarcă a poetului Şiman I ;
– Pe şantiere –la cherem.
– Tot la bătaie, înhămaţi,
– Ţinând tranziţii, încheiem
– O viaţă de …sacrificaţi.

Câteva zile Sorin n-a mai ieşit în oraş. Parcă abia acum, când a vizitat mina cu fostul său coleg Costin, a trăit cu o groaznică acuitate secvenţele accidentului care a răpit viaţa acelor mineri, a Floricăi, a celorlalţi 12 la Şuior în ’70 şi al multor altora.(Sorin şi-a pierdut un frate în accidentul de la Şuior). Accidente care au închis mult prea repede şi prea brutal scurgerea acelor tinere vieţi. Pe cine-l mai interesează acum, unde şi câte morminte mai sunt în subteran? Pendulând între aceste contradictorii stări sufleteşti, Sorin a preferat să stea acasă şi să-şi vadă de-ale sale amintiri Totuşi curiozitatea faţă de ultimele acţiuni din oraş, îl făcea nerăbdător de ştiri proaspete, aşa că s-a hotărât să facă “un tur” la OJT, să-l întâlnească pe Larion. Cum autobuzele erau cum erau, adică inospitaliere ca să nu spunem de necirculat, s-a hotărât să facă cei doi km pe jos. Norocul i-a surâs. Larion, om la vârsta de 60 de ani, proaspăt pensionar, îşi purta anevoie cele o sută cinzeci de kilograme, multe peste înălţimea lui de unu-şaptezeci, şi el se îndrepta înspre aceea ţintă. În dreptul “Casei Albe” drumurile li s-au “scurtcircuitat”. Ca un om de societate, Larion i-a propus, să intre, să schimbe câteva impresii la o votcă. Au găsit o masă, au făcut comanda şi s-au pus pe poveşti. Sorin era foarte curios de părerea lui Larion despre noua lui realizare, o părere de expert, care-ţi este şi prieten, este ca o binefacere. Mai era ceva, în urmă cu câtva timp, profesorul nostru de istorie, vorbim de Larion, cu toate că era cam neglijent în ţinută, delăsător chiar, avea un cerc de relaţii extraordinar de extinse şi cam în toate sferele de activitate. De necrezut pentru oricine numai dacă îţi aruncai ochii spre el, pe ţinuta lui. În municipiu nostru a sosit o persoană importantă de la “Centru”, de la întâlnirea căruia Larion avea informaţii proaspete. Cu o vorbă cu alta, la un moment dat, Sorin observă că vorbeşte singur. Printre celelalte, poveşti discutate, Sorin l-a mai întrebat pe Larion, dacă nu ştie undeva o garsonieră mai ieftină, să o închirieze pentru fiică-sa. Apoi, parcă la comanda cuiva, au început a defila prin faţa mesei lor diferite femei cu vârste în jur de patruzeci de ani, frumoase, distinse iar cele pe care le cunoştea şi Sorin, erau cu pregătire superioară.