După ce i-am petrecut pe toţi, am intrat şi eu cu Costin într-o colivie şi am coborât doar două orizoante. “Păi până aici nu sunt mai mult de o sută de metri, puteam coborî pe scări şi nu trebuia să aşteptăm atâta”. “Cred că ai uitat pentru ce eşti aici, de aceea te rog să nu te grăbeşti, aşa cum fac şi eu, aşa te sfătuiesc şi pe tine, să-ţi iei rămas bun de la ce crezi că a fost mina pentru tine”. În acel orizont am mai fost nu odată. Era unul dintre cele mai vechi, de aceea am încercat să abordez o discuţie cu Costin. De fapt eu credeam, că el m-a invitat special să-mi arate anumite lucruri, deoarece din câte ştiam, nici el şi probabil nici eu n-o să mai avem”intrare-n mină”, şi probabil are ceva noutăţi de prezentat. Curentul de aer era destul de puternic cu toate că avea mirosul specific de morcovi putrezi şi mucegăiţi, miros care se află în aşa numitele locuri “fund de sac”, locuri în care nu se mai lucrează şi de regulă sunt baricadate cu “Crucea Sfântului Andrei”. N-am mai pus nici-o întrebare, îl urmam pe Costin străduindu-mă să-mi potrivesc trasul cizmelor după mine, în ritmul în care păşea el. La un moment dat se opreşte şi se întoarce spre mine. Atunci am observat că pereţii care limitează lăţimea galeriei au dispărut. Sentimentul acesta de lărgământ necontrolabil parcă şi aerul l-a răpit. Eram în faţa unui hău deschis, un abis întunecat, comparativ ca dimensiune cu Catedrala din Cluj. În centrul acelui lărgământ era o stâncă, “dopul” care a alunecat din tavanul care era comparabil, evident că şi el, cu catedrala mai sus pomenită. Vârful stâncii şi al hăului nu-l putea urmări cu spotul de lumină al lămpilor noastre electrice. Era ceva care-ţi încuiba teama-n suflet. În momentele acelea “de destindere”, pentru a mări ilaritatea, colegul imperturbabil mă “sondează” “Îţi place poezia, domnule coleg ?”, şi fără să aştepte răspunsul, începe să recite:

“Toţi ies din truda istovirii lor
Zbârciţi la faţă, sfinţi la căutare
Umerii doar mai strâmbi şi doborâţi
Cu-acei desagi de oase în spinare
Storşi din pământ cum toţi au fost
Storşi din măicuţa lor într-o pruncie
Acum îi stoarce noaptea de pe munţi
Şi îi împinge focu-n veşnicie.”

Este o poezie de Ioan Alexandru şi nu-i scrisă pentru mineri ci pentru ţărani, dar mie-mi place poezia asta şi întotdeauna o spun aici, pentru că aici, ceea ce tu vezi a fost, de fapt şi este mormântul Florică-i din Rebrişoara, ultimul Şef de echipă miner, femeie.