Tuesday, March 31st, 2009 | Scriitor:

Cum in acea perioada fiecare tanar dorea sa se vada, sa se afirme, nu exista scoala sau camin cultural fara o buna echipa de dansuri, un cor sau alte tipuri de formatii, care sa se produca si sa se afirme in fata consatenilor lor. In acea perioada si eu fost, nu odata, participant la o asemenea echipa de dansuri. Consider ca dupa modul de manifestare si executia acestor dansuri, tineretea se exprima cel mai bine.
Un bun dansator are un cumul de certitudini, sanatate, tinerete, vigoare si o mare dorinta de viata. Dansul nu permite mistificarea lui si a vietii, impostura, el te obliga la perfectiune, la o traire neintalnita de multe ori in viata. Dupa acel “foc” ce a fost starnit de dansatori, in fiecare participant, ori privitor, au urmat cantecele si muzica populara.
Vazandu-i, am facut o constatare, care, dupa parerea mea, se potriveste si sportivilor, dar mai ales omului si dorintei sale de afirmare. Cu cat sunt mai buni, mai perfecti in executii, mai inteligenti, cu atat sunt mai urati la infatisare, ceea ce denota ca fiecare om cauta sa-si exploateze la maximum calitatile native, pentru a avea, si ei, ca toata lumea de altfel o trambulina de lansare, de afirmare, de egalizare in ultima instanta, acest lucru permitandu-le afirmarea in societate.
Uitandu-ma la cantareti care, ne incantau pur si simplu cu vocile lor dumnezeiesti, in timp ce posesorii vocilor, nu trezeau nici-o atractie fizica. La un moment dat, parca numai sa fiu contrazis, “exceptia care intarea regula”, apare o tanara cantareata. Era si frumoasa si vocea-i era superba. Dupa ce a coborat de pe scena, intre mine si ea a avut loc niste schimburi de priviri. Era frumoasa, deosebit de frumoasa, dar, ce nu s-a vazut de la distanta, era oribil din apropiere. Fata ei atat de frumos si gingas croita avea o epidemie de cosuri dezgustatoare, care-i estompau toate calitatile prezentate pana acum. In acea zi, prin grija organizatorilor, ne-am mai intalnit si revazut de vreo trei patru ori, ceea ce a facut sa ne cunoastem si chiar sa purtam niste conversatii, cu toate retinerile ce mi-le impuneau respingatoarele-i cosuri. Festivalul a trecut odata cu frumoasele zile ale verii si toata lumea s-a intors la ceea ce faceam de obicei.
Un coleg de munca de la intreprinderea unde lucram, cumparandu-si si el o bicicleta, mi-a propus sa facem in doi o mica excursie pe un traseu mai scurt, de acomodare, de, ca incepator. Am mers pana la un borcut si, parandu-ni-se prea putin, Sandu, ajutorul de miner, a facut propunerea sa mai pedalam putin, timpul fiind inca devreme sa ne intoarcem acasa. Si uite asa s-a facut ca ne-a prins seara, cam pe vremea cand oamenii se intorc de la munca campului. Salutand in dreapta si in stanga, intr-o curte o observ pe solista de muzica populara, care cantase la festivalul de la Bistrita. Opresc si-i prezint si pe Sandu. Mare mi-a fost mirarea vazand-o. Nu mi-am inchipuit niciodata ca locuieste pe aici, intr-un loc destul de umblat de amandoi si sa n-o zarim macar o data pana acum. Realmente era o mare surpriza si, daca nu ar fi fost atat de tarziu, bucurosi am mai fi stat de vorba. A ramas pe altadata. A doua zi, abia am sosit acasa de la schimb si Sandu a venit deja la mine.
– Todut, nu vrei sa mai facem un tur cu bicicleta?
– De ce nu? si am mers sa-mi iau bicicleta. Am pornit si, in linii mari, am refacut traseul itinerariului din ziua precedenta. La reintalnirea cu Viorica, solista, am fost invitati in casa. Pentru tineri, inactivitatea, statul in casa, este greu de realizat.
Am intrat in casa, am salutat, am schimbat cateva replici de convenienta cu parintii fetei, ne-am mai fatait putin pe scaune, dupa care ne-am luat la revedere si din nou pe biciclete, intrucat iar ne-a ajuns noaptea pe drum. Despre Viorica am aflat ca avea 20 de ani, ca dorea sa discute cu baietii, dar discutiile sa aiba o tenta serioasa, intrucat nu ar dori ca aceste discutii sa fie interminabile, devenind o reala pierdere de timp. Cam acestea erau pretentiile respectivei si, daca adaugam la acestea si faptul ca bubele de pe fata nu-i prea treceau, am considerat ca in aceasta directie, drumurile mele se infunda chiar din aceasta seara. Hotararea, odata luata, nu m-am mai dus pe la Viorica. Sa fi trecut vreo saptamana, ajuns acasa de la serviciu, nu gasesc pe nimeni. Nu-mi inchipuiam unde poate fi mama si, de ce nu este apa incalzita pentru baie. Nici cu mancarea nu era prea clar unde este, sau daca este ca, obisnuinta era sa fie lasata pe plita sobei, ori acum nu era nici un vas la incalzit. in casa era foc, lipseau… celelalte. Daca era foc, gandesc eu, nu poate fi departe, mai pot sa astept. Mi-am pus apa la incalzit si am inceput sa ma primenesc. Nu am terminat baia si apare mama. Am avut discutii destul de aprinse, referitor la faptul ca sunt neglijat total daca nici apa de spalat incalzita, nu mai era cand ma intorceam de la serviciu.

Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.