Minerii sunt împreună cu familiile doar o jumătate din ceea ce este o zi. În restul timpului, din partea familiei ei n-au nici-o ştire, nu-i poate proteja în caz de nevoie, nu-i poate ajuta dacă-i necesar. Pentru mineri, aceste cerinţe sunt de-a dreptul imposibil de materializat. Aceste lucruri perpetuu dorite dar niciodată realizabile, nu se mai întâlnesc în nici-o altă profesie. La alţii nici măcar nu se pune o astfel de problemă. Devine de nesurmontat, chiar şi o banală informaţie despre “ai lui”. Poate că o astfel de viaţă să creeze şi asemenea comportamente, după cum şi tu ai auzit fel de fel de apelative, adresate lor.
– Sincer să fiu până acuma nici pe mine nu m-a interesat nimic despre breasla asta. Ce-o fi de acum încolo om mai vedea. Cert este că ai apărut tu şi ai umplut Cenaclul de “ortaci”. Nu ştiu dacă a mai scris cineva despre mineri în afară de popa cela de Agârbiceanu, că numai voi pricepeţi ce-i de văzut la ei.
– Adineaori ziceai că nu te interesează nimic despre mineri, dar despre ei au scris mulţi şi au scris cu atât mai frumos cu cât au stat mai mult între ei, sau dacă au lucrat în mină, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Şiugariu, a lui George Maria Banu, a lui Lucian Giorgiu ca să nu spun numai despre acei din zonă. Un caz aparte sunt poeziile lui Karol Wojtyla, actualul Papă, care şi-a aplecat harul şi sufletul către aceste fiinţe deosebite care sunt minerii. Mie, în special, îmi place modul realist folosit de scriitorii englezi care au ilustrat vieţile minerilor, foarte uman şi crud în acelaşi timp, am putea spune natural, nimic prelucrat.
– Tot îmi spui despre mineri ăştia că-s nişte fiinţe deosebite. Sorin se uita la Iustin şi vedea că acesta parcă se trezea şi dacă la-nceput era arogant şi zeflemitor acum parcă a devenit conciliant.
– Corect ar fi să zici:”că şi eu spun”, deoarece confirmă acest lucru oameni mult mai importanţi şi însemnaţi decât mine. Actualul Papă, fiindcă tot l-am mai citat adineaori, după terminarea studiilor la Roma, primul său pelerinaj l-a făcut în Franţa la o comunitate de mineri. Apoi, în memoriile sale, despre munca şi viaţa petrecută între minerii din carieră şi muncitorii de la fabrica de textile-vopsitorie spune că:”a fost perioada cea mai frumoasă şi utilă din viaţa lui, pentru care le va purta continuu recunoştinţă”. Din aceste rânduri cred că eşti edificat că aceşti truditori ai minelor, cu toate că se adaptează şi respectă cerinţele sociale, prin restricţiile impuse de profesie, dobândesc unele calităţi aparte care, în final, ne vor obliga să-i preţuim, aşa cum trebuie preţuit de altfel fiecare om. Iustin interlocutorul de acum al lui Sorin, părea că i-au trecut “cele rele” şi era sincer în discuţie, ba am putea zice, interesat.

Acest lucru l-a făcut pe Sorin să uite că aşteptarea prietenului se prelungeşte şi să abordeze discuţiile cu Iustin ca şi prieten, aşa cum se şi considerau. După schimbări de veşti şi informaţii, de când nu s-au văzut, Iustin abordează o temă de această dată nu cu zeflemea, ci din curiozitate sau poate necunoaştere. Cum am mai spus, în scrierile lor, acei care au acest tip de “hobby”, au mai abordat uneori şi teme comune, dar interesul în “scriitură” era să nu li-se întretaie nu numai scrierile, ci mai ales ideile care pentru unul ce deţine o documentaţie mai “subţire” devine total bulversat de ori ce conexiune. Poate să fi încercat şi Iustin “ceva în domeniul miner”, poate doar “acroşa” vre-o idee, cert este că l-a rugat pe Sorin să-i spună :”când a fost ultima dată-n băi?”. Sorin se gândi puţin şi-i spuse:
– Sarcinile mele diurne de-a avea “intrarea în mină” s-au estompat de mult. Cum ştii nici şcolile de profil miner nu mai există. Pe atunci, cu elevii acelor şcoli, făceam diferite vizite sau controlam modul de frecventare şi realizare a graficelor de rotaţie de către elevii care efectuau practica-n subteran, lucruri care astăzi sunt de domeniul amintirilor. Nu de multă vreme un coleg de breaslă s-a “pensionat” prin restrângere de activitate. La ultima lui intrare în mină m-a rugat să-l însoţesc. Atunci am fost ultima oră, adică de vre-o trei săptămâni.
– Da şi cum a fost ?
– Dacă timpul îţi permite pot să-ţi istorisesc această “privire de adio” a colegului meu care ar putea fi ultima “intrare în mină” şi pentru mine.
– Te rog Sorin. De fapt nu ştiu de ce te tot opreşti. Lasă faptele să se scurgă .
– Fostul meu coleg Costin mi-a “aruncat” invitaţia în stilul dulce mineresc:”Te-ai boierit, nu mai vrei să ştii cum mai trudesc oamenii de pe aici. De nu-ţi-i ruşine cine ai fost, ori dacă crezi că nu-i prea înjositor gestul să-ţi vezi foştii ortaci care încă mai sunt, şi cum mai arată băile acum, de vrei să le dai un “noroc bun”, hai poimâne să te bag în băi”. Eu ce să spun? Că: nu mă aşteptam la această invitaţie. Am primit invitaţia cu promisiunea că dimineaţa la şase voi fi la vanglu.(vagonetul pentru transportul personalului în subteran). Aşa cum am stabilit am intrat în mină. La puţ erau foarte puţinii mineri încă activi care m-au mai cunoscut şi mă salutau cu “noroc bun” dându-mi cu capsula unde se montează becul la lampa portabilă, peste cască. Aşa cum se întâmplă, în asemenea cazuri, rumoare “ca-n Caragiale”, căruia Costin i-a pus repede capăt: “feciori eu l-am adus în băi, eu trebuie să-l scot întreg afară, aşa că-i pe foaia mea de acord, voi vedeţi-vă de-ale voastre”. Cu părere de rău că n-au mai putut prelungi “glumele” ritualice, minerii mei, intrau în colivie pentru a coborî în adâncile şi mai puţin adâncile orizonturi.

După ce i-am petrecut pe toţi, am intrat şi eu cu Costin într-o colivie şi am coborât doar două orizoante. “Păi până aici nu sunt mai mult de o sută de metri, puteam coborî pe scări şi nu trebuia să aşteptăm atâta”. “Cred că ai uitat pentru ce eşti aici, de aceea te rog să nu te grăbeşti, aşa cum fac şi eu, aşa te sfătuiesc şi pe tine, să-ţi iei rămas bun de la ce crezi că a fost mina pentru tine”. În acel orizont am mai fost nu odată. Era unul dintre cele mai vechi, de aceea am încercat să abordez o discuţie cu Costin. De fapt eu credeam, că el m-a invitat special să-mi arate anumite lucruri, deoarece din câte ştiam, nici el şi probabil nici eu n-o să mai avem”intrare-n mină”, şi probabil are ceva noutăţi de prezentat. Curentul de aer era destul de puternic cu toate că avea mirosul specific de morcovi putrezi şi mucegăiţi, miros care se află în aşa numitele locuri “fund de sac”, locuri în care nu se mai lucrează şi de regulă sunt baricadate cu “Crucea Sfântului Andrei”. N-am mai pus nici-o întrebare, îl urmam pe Costin străduindu-mă să-mi potrivesc trasul cizmelor după mine, în ritmul în care păşea el. La un moment dat se opreşte şi se întoarce spre mine. Atunci am observat că pereţii care limitează lăţimea galeriei au dispărut. Sentimentul acesta de lărgământ necontrolabil parcă şi aerul l-a răpit. Eram în faţa unui hău deschis, un abis întunecat, comparativ ca dimensiune cu Catedrala din Cluj. În centrul acelui lărgământ era o stâncă, “dopul” care a alunecat din tavanul care era comparabil, evident că şi el, cu catedrala mai sus pomenită. Vârful stâncii şi al hăului nu-l putea urmări cu spotul de lumină al lămpilor noastre electrice. Era ceva care-ţi încuiba teama-n suflet. În momentele acelea “de destindere”, pentru a mări ilaritatea, colegul imperturbabil mă “sondează” “Îţi place poezia, domnule coleg ?”, şi fără să aştepte răspunsul, începe să recite:

“Toţi ies din truda istovirii lor
Zbârciţi la faţă, sfinţi la căutare
Umerii doar mai strâmbi şi doborâţi
Cu-acei desagi de oase în spinare
Storşi din pământ cum toţi au fost
Storşi din măicuţa lor într-o pruncie
Acum îi stoarce noaptea de pe munţi
Şi îi împinge focu-n veşnicie.”

Este o poezie de Ioan Alexandru şi nu-i scrisă pentru mineri ci pentru ţărani, dar mie-mi place poezia asta şi întotdeauna o spun aici, pentru că aici, ceea ce tu vezi a fost, de fapt şi este mormântul Florică-i din Rebrişoara, ultimul Şef de echipă miner, femeie.