Aici, în acest loc, a fost şi Dan Deşliu care cu acea ocazie a scris o carte de poezii “Drumul spre cer”, poezii în care deplânge acel tragic accident care a curmat viaţa mai multor ortaci printre care şi a Floricăi. Am citit acele poezii care mie nu mi-au părut că pot fi dedicate Floricăi. Sunt cam artificioase, cam festivitiste şi nepotrivite unei femei simple dedicată muncii în mină iar timpul ce-i mai rămânea, şi-l dedica familiei, pruncilor. Acum, prin tine, am adus la mormântul ortacilor noştri şi un prozator. Cine ştie ce mai iese?”. “Ai face bine să-mi spui dacă, de fapt, mai ai şi alte gânduri pentru care m-ai adus aici?”.”Vezi tu eu mă pensionez, cum zic ai noştri: mor în grafic, dar acesta-i un cimitir al nostru. Acesta-i unul dintre cimitirele noastre. Aş vrea să spun, dacă m-ar auzi “acei pe care i-am făcut Mari”, numai prin voturile noastre, ei nu au sau nu etalează, nici-o calitate în plus să merite acest lucru. Acei care n-au avut şi n-au nici acum nici-un fel de plan, ori vre-un proiect de dezvoltare cât de cât al ţării, ei şi acum ca şi în alte dăţi, fac doar ce alţii le spun. Ei acum, aşa cum numai mintea lor poate concepe, s-au gândit să ne întoarcă binele oferit de noi, să ne restituie binele făcut votându-i, ca dânşii să fie cine sunt. Domniile lor au considerat că am muncit prea mult şi prea greu, de aceea s-au apucat să ne închidă minele. Sunt absolut sigur, că nu cunosc şi efectele spirituale şi morale ale închiderii minelor. Ca şi în marile momente istorice, şi aici, cu un singur creion, ne-au rupt posibilitatea de-a ne plânge morţii noştri la datorie. MORŢII NOŞTRI CARE NU SUNT CONSIDERAŢI EROI şi care nu au avut, iar de acum este absolut sigur, că nu vor mai avea niciodată la cap o cruce şi pe mormânt o floare. Adeseori vine pe aici un ortac sau altul, cu lampa lui aprinsă, trimiţând Domnului o rugă pentru cei jertfiţi. Poţi oare să-ţi imaginezi cumva o mai mare aberaţie. Ce poţi să explici copiilor celor morţi, de ce părinţii lor nu au morminte?! Există vre-un cod care să catalogheze asemenea fapte?! Să-ţi interzică un peregrinaj la locul unde s-a scurs sângele din ortacul tău?! Din fratele sau tatăl tău?!
Colivia, apoi trenuleţul, ne-au scos afară din mină şi ne-am despărţit cu grozăvia gândurilor nerostite. Până acum s-au făcut fel de fel de nedreptăţi oamenilor dar cu morţii nu s-a războit nimeni. Se pare că nu mai avem nimic de pierdut. Sorin se ridică, dă mâna cu Iustin şi pleacă fără să mai deschidă gura. .La cele povestite într-adevăr nu mai este nimic de adăugat, doar poate o tristă remarcă a poetului Şiman I ;
– Pe şantiere –la cherem.
– Tot la bătaie, înhămaţi,
– Ţinând tranziţii, încheiem
– O viaţă de …sacrificaţi.

Câteva zile Sorin n-a mai ieşit în oraş. Parcă abia acum, când a vizitat mina cu fostul său coleg Costin, a trăit cu o groaznică acuitate secvenţele accidentului care a răpit viaţa acelor mineri, a Floricăi, a celorlalţi 12 la Şuior în ’70 şi al multor altora.(Sorin şi-a pierdut un frate în accidentul de la Şuior). Accidente care au închis mult prea repede şi prea brutal scurgerea acelor tinere vieţi. Pe cine-l mai interesează acum, unde şi câte morminte mai sunt în subteran? Pendulând între aceste contradictorii stări sufleteşti, Sorin a preferat să stea acasă şi să-şi vadă de-ale sale amintiri Totuşi curiozitatea faţă de ultimele acţiuni din oraş, îl făcea nerăbdător de ştiri proaspete, aşa că s-a hotărât să facă “un tur” la OJT, să-l întâlnească pe Larion. Cum autobuzele erau cum erau, adică inospitaliere ca să nu spunem de necirculat, s-a hotărât să facă cei doi km pe jos. Norocul i-a surâs. Larion, om la vârsta de 60 de ani, proaspăt pensionar, îşi purta anevoie cele o sută cinzeci de kilograme, multe peste înălţimea lui de unu-şaptezeci, şi el se îndrepta înspre aceea ţintă. În dreptul “Casei Albe” drumurile li s-au “scurtcircuitat”. Ca un om de societate, Larion i-a propus, să intre, să schimbe câteva impresii la o votcă. Au găsit o masă, au făcut comanda şi s-au pus pe poveşti. Sorin era foarte curios de părerea lui Larion despre noua lui realizare, o părere de expert, care-ţi este şi prieten, este ca o binefacere. Mai era ceva, în urmă cu câtva timp, profesorul nostru de istorie, vorbim de Larion, cu toate că era cam neglijent în ţinută, delăsător chiar, avea un cerc de relaţii extraordinar de extinse şi cam în toate sferele de activitate. De necrezut pentru oricine numai dacă îţi aruncai ochii spre el, pe ţinuta lui. În municipiu nostru a sosit o persoană importantă de la “Centru”, de la întâlnirea căruia Larion avea informaţii proaspete. Cu o vorbă cu alta, la un moment dat, Sorin observă că vorbeşte singur. Printre celelalte, poveşti discutate, Sorin l-a mai întrebat pe Larion, dacă nu ştie undeva o garsonieră mai ieftină, să o închirieze pentru fiică-sa. Apoi, parcă la comanda cuiva, au început a defila prin faţa mesei lor diferite femei cu vârste în jur de patruzeci de ani, frumoase, distinse iar cele pe care le cunoştea şi Sorin, erau cu pregătire superioară.

Doamnele respective, fiecare în parte, aveau câte-o vorbă cu Larion, iar el le dojenea sau nu, fixau date, locuri parcă cifrau ceva, şi alte chestii din astea, ca în final să le întrebe de garsonieră, rugămintea făcută de Sorin, care încerca şi el să priceapă ceva din ce ascundeau dialogurile astea succinte, purtate între Larion şi femeile acestea ce arătau deosebit, care oarecum păreau dominate de el. Dintre ele, cele pe care le cunoştea şi Sorin, una era profesoară, alta a fost chiar doctoriţa unei şcoli. La terminarea acestor discuţii, în viteză aş zice, şi-au reluat poveştile şi problemele lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De bună seamă că ceva se vedea pe faţa lui Sorin, dacă Larion s-a oprit din sorbitul băuturii ca să-l întrebe dacă se simte bine.
– Mă simt bine cu sănătatea, îi “declară” Sorin, dar sunt bulversat de ceea ce se petrece aici şi că sunt considerat pe post de “boactăr”.
– Da, da. Cred că şi eu m-aş simţi tot aşa, dacă aş fi asistat la acest simulacru de spectacol involuntar, şi coincidenţă nici nu pot să spun că s-a derulat fără vina mea deoarece, doamnele ştiau sigur cam pe unde, uneori mai poposesc…
– Ele!! Îl întrerupe involuntar Sorin. Până acum a fost cum am fost, dar acum fără să te jignesc, nu ştiu ce să spun despre aceste scene care se produc în prezenţa mea, la care particip şi pot jura că tu eşti vioara-ntâi. Larion sorbi cu reţinere din ce mai avea în pahar, răsuflă odată adânc, se mai uită primprejur, apoi dă semne că-i dispus să facă unele confesii.

– Purtăm în “nobilele” noastre sufletele, se porni Larion, o ranchiună adâncă care uneori ne macină toată viaţa, şi care nu ne va permite niciodată să ne luăm acel zbor mult dorit şi visat în tinereţe. Zbor fără de gânduri, zborul independenţei noastre, zborul candorii şi al nevinovăţiei care nu mai are loc în această viaţă tocmai pentru că greşim şi ne încărcăm sufletele cu păcate, ranchiune şi uri, şi toate acestea nu ne vor mai permite desprinderea, deci nu vom mai putem realiza zborul purităţii. Aşa se încheie visul cel mai frumos al omului, zborul purităţii, zbor care în momentul plănuirii, s-ar fi putut realiza dar am întârziat. Am întârziat atât cât inima ne-a fost inundată de invidii, de dorinţe, poate de măriri, şi de orgolii care n-au făcut altceva decât că ne-au alungat puritatea din suflet. Atât a fost suficient ca să ne ratăm zborul, şi nici măcar n-am fost capabili să realizăm acest lucru, cel mai frumos, cel mai pur şi înălţător zbor, desprinderea în inocenţă. Eu fiind băiat de la ţară, venit la oraş, fără să-mi pot da seama am început să-mi încarc sufletul cu o ură faţă orăşeni, a acelora cărora eu le-am devenit atunci “cioca” bătăilor lor de joc, numai pentru că eram născut în sat, cu toate că nu aveam nici un defect, nu eram nici mai prost ca ei, după cum ei înşişi au reuşit să-şi de-a seama.