– Adevărat. Nu. Dar…
– Vezi tot timpul scormoneşti acolo unde am crezut demult că nu mai este nici-o rană.
– Chiar atât de greu îţi este să-mi povesteşti mie cum s-a întâmplat? Uiţi că eu te-am rugat şi nu ea, să-mi povesteşti întâmplarea aceia.
– Ciudat dar cu cât tece vremea, rănile iubirilor se acoperă, dar parcă cu un fel de crustă care ţi-e din ce în ce mai greu s-o îndepărtezi. Iar tu care eşti o persoană ce tot timpul îmi spui că mă iubeşti, parcă ai unica grijă să nu permiţi să se vindece nimic, din ce altădată ar fi putut fi soarele speranţei, soarele vieţii mele. Cu cât aprofundez mai mult gândurile despre fosta noastă iubire, cu atât îmi este mai ciudă pe acea doamnă.
– Bunicule te rog, fă o pauză în ciuda ta şi spunem cum era să am eu două bunici?
– Nu ai fi avut două bunici, numai pe aceasta pe care o ai, s-au pe aceia care ne-a făcut semne la Expoziţie, dar pe mine crede-mă că nu le-am văzut.
– Acum nu poţi şi tu odată să-mi spui ceva mai clar, liniar, să pricep şi eu ceva din toată povestea asta. Ori toate poveştile obligatoriu să aibă atâtea întortocheturi?
– Exact. De unde şti? Încă aşi mai continua, în acest sens, spunându-ţi că unele, parcă le torsadează cineva nu mai reuşeşti să le dai de cap.
– Aşa a început “povestea voastră”?
– Nu chiar aşa, dar pe undeva….Cu un an înainte de-a se înfiripa şi derula “povestea noastră” cum ai şi etichetat-o tu, în Ungaria a izbucnit revoluţia care a pus sub semnul incertitudinii amplasarea trupelor sovietice pe teritoriul altor state. O primă reacţie a slăbirii puterii sovietice în ţările “cucerite” a fost sistate “cotele” prin care ţara noastră era obligată să plătească despăgubiri de război “fraţilor bolşevici”. Eu terminasem clasa a VII-a şi, aşa cum era credinţa în acele vremuri, când, ori unde te uitai vedeai soldaţi, soldaţi străini, am dat şi eu examen la Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cu toate că nu eram unul dintre cei admişi, în necazul meu, m-am resemnat şi aşteptam toamna să-mi iau o muncă din care să pot trăi. Episodul de la Breaza a fost poate cel mai încurcat lucru din viaţa mea în acea perioadă de timp. Sincer, mult timp, nu mi-am dat seama dacă a fost sau nu regizat de cineva. Lucrurile s-au derulat cam în următorul fel: dintre cei care ne-am prezentat acolo în număr de 1364 eram competitori pe 35 de locuri. Ordinea instituită atunci era de-a nu ne striga pe nume ci pe numerele pe care le-am primit la sosirea în unitatea şcolară. Spre stupoarea mea am văzut un căpitan care ne ştia numerele fiecăruia dintre cei 1364. Examenul de admitere, cu toate vizitele care se făceau acolo, dura vre-o două săptămâni, timp în care nici să scriem acasă nu era permis. Ieşirea din curte, era considerată, una dintre cele mai grave abateri. Eram conştienţi că nu aveau voie să ne bată, dar aveau în “dotare” arest ceea ce pentru noi era mai grav. Apoi s-a produs o toxiinfecţie alimentară completată, care venea să “completeze” cu instrucţia zilnică făcută de nişte micimani, persoane cu grade inferioare, care se vedeau şi ei ditamai “comandanţii”, aşa că se străduiau să “scoată untul din noi”.(mari experţi puteau fi dacă la greutatea mea de 48 de kg ei reuşeau să scoate untul din noi, care se pare că lipsea. De fapt cei mai mulţi respinşi de la vizita medicală nu erau pentru varii beteşuguri ci pentru marile diferenţe ce le dădea raportul între greutate şi înălţime. Ni se spunea scobitori. Îţi poţi închipui cât de “graşi” eram. Deci avântul nostru a da admiterea într-un liceu militar s-a atenuat până într-atât că au apărut şi unele cazuri de “dezertare” între candidaţi. Cu toate acestea lucrarea mea de la Limba română a fost un succes. Odată cu scurgerea zilelor, ura noastră asupra unui asemenea tip de şcoală creştea foarte mult. Nimeni nu şi-a imaginat că poate exista asemenea gen de “şcoală”- unitate militară. Atunci mi-a tunat prin cap o idee şi m-am decis, fără a mă consulta cu nimeni, s-o pun în aplicare. Nu o să dau lucrarea scrisă la matematică. Spun acest lucru deoarece “insubordonarea” aici avea riposte precise şi toate acestea erau interpretate de micimanii aceia.

Nişte persoane indezirabile care au băgat groaza în noi. În timpul scrisului la matematică, mi-am caligrafiat frumos numele şi mi-am scris numărul 642 după care a urmat caligrafierea exerciţiilor care nu erau ca şi acum de complexitatea celor de olimpiade, dar forma şi organizarea modului de rezolvare conta cam tot atât ca şi rezolvarea exerciţiilor. De aici “curgeau” fel de fel de interpretări. În timpul cât nu aveam ce face, coala lăsând-o albă, am observat că locotenentul major, se purta destul de amical cu un alt candidat, care posibil că nici el nu rezolva nimic din exerciţiile ce trebuiau făcute. Apoi, ofiţerul s-a apropiat şi la mine. Am schimbat câteva cuvinte amicale, dar nimic despre lucrare. Cei care au terminat, depuneau deja tezele. Ce mi-a venit nu ştiu, dar reţin că am depus lucrarea peste a celuilalt candidat, despre care ştiam că nici el n-a lucrat nimic la teză. Eram convins că acum voi scăpa de aici şi cu bine. Până la afişarea rezultatelor unii dintre candidaţi s-au mai bătut, alţii au furat ceva difuzoare, cert era că pe vr-o cinci I-au băgat la arest, obiectiv care era într-un turn a unei clădiri de construcţie medievală. A venit ziua când s-au afişat rezultatele şi ne-au prezentat pe cei 34 de reuşiţi. Noi eram cu valizele deschise în careu şi aşteptam inspecţia pentru a pleca pentru totdeauna din ceia ce noi am crezut că era o şcoală dar de fapt s-a dovedit a fi închisoarea adolescenţei celor care “reuşeau” să intre în acel liceu. S-a stârnit o rumoare. Toată lumea-l căuta pe candidatul cu numărul 642. Eu eram foarte absent, deja cu gândurile mele la Someşul care mă aştepta să mă bălăcesc în el. Totuşi parcă numărul acesta…eu eram. Nu ştiu cum trebuie să leşini dar atunci eram pregătit cu toate. Efectiv acesta era ultima fază acest control, ne-au făcut decontul ne-au dat foile de drum şi acum văd în faţa mea un căpitan. Nu era acela care ne ştia pe numere de aceia m-a întrebat de unde sunt. Vă imaginaţi că tipul acesta ne aducea dosarele personale şi le înmâna candidaţilor nereuşiţi. Îl avea şi pe al meu. M-a luat pe după cap şi mi-a spus că şi el este de pe acolo, că nevastă-sa era chiar de acolo, ce bine ne-ar fi nouă împreună. La acestea foarte senin “am raportat” că eu n-am trecut la examen. Atunci căpitanul foarte serios îmi spune:”642 ai fost admis”. Am râs şi I-am spus cum am dat foaia albă la matematică. A pus mâna pe mine, lucru care m-a speriat, şi m-a tras după el. A început să-mi spună dânsul ceva dar eu nu eram deloc atent, eram aşa de speriat şi plângând urlam că eu “vreau acasă”. Văzând că intenţia lui de bine a luat o turnură inversă mi-a spus: “bine, du-te acasă şi te întorci la întâi septembrie. Ca să fiu sigur că te întorci dosarul tău rămâne aici”. Aşa am scăpat pe moment de acolo. Spun pe moment deoarece miliţianul a venit şi mi-a spus că de nu mă întorc mă dau de dezertor. Eu atât am ştiut că acolo nu mai este de mine. Am mai fost chemat încăodată la Comisariat dar tot nu m-am dus cu toate că Tov. Comandant era un consătean de-al meu.
După acest segment din viaţa mea, îmi căutam liniştea în satul meu, pe malurile Someşului, convins fiind că fără dosar nu poţi face un pas în viaţă. Meditând la ce nu se mai poate întâmpla, stând pe o capră de lemn în spatele căreia se puneau pietre pentru ca Someşul să nu roadă din maluri, pe o altă capră, dar pe o porţiune de teren pe care stăpânii nu ne permiteau accesul, era o CINEVA pe care n-o cunoşteam. Că n-o cunoşteam nu era problemă, dar era aşa de atrăgătoare că mă simţeam ca smuls de pe capra pe care poposeam. Mimând fel de fel de ocupaţii, cum ar fi pescuitul, înotatul, ba chiar căratul de pietre în spatele caprelor de lemn, cumva am ajuns lângă ea. Printr-o francheţe specifică vârstei, am ajuns la faza cu prezentatul. Aici a apărut ceva care nu era planificat. Se scuza că nu ştia să se exprime prea bine în limba română. Cred că I-am fost de real ajutor. Atât de mult am povestit cu ea că mă dureau braţele. Din acea zi ne-am întâlnit continuu. Oarecum ea şi-a propus să stea în satul meu până va începe şcoala. Eu eram foarte bucuros că şcoala mea în acel an nu va mai începe şi a fost prima mea cădere în visare. Timpul nu mai avea nici-o inscripţie pe cadrane. Era prezent la întâlnire şi ne despărţea la culcare. Sudura aceasta dintre noi a avut efecte între părinţi, între prieteni, practic de ori unde trebuia să fiu şi nu eram mi-se observa lipsa.

Într-o zi, a venit la noi acasă un om care a lămurit-o pe mama să mă de-a la o şcoală de mineri din Baia Mare. Omul acela era delegatul Minei care trebuia să-şi facă viitoarele cadre de muncitori. Ori ce am motivat eu: că n-am dosar, că mă trimite numai să nu fiu acasă, că mă dă pe mâna unui om străin şi mă trimite unde şi-a înţărcat dracul copiii, n-a ţinut. Năcăjit m-am dus la ultima întâlnire. Şi chiar aşa a şi fost…ultima. Prietena mea mi-a spus că Ferneziul, localitatea de unde este ea, se află la vre-o cinci km de Baia Mare şi tinerii băimăreni vin des la cinematograful din Ferneziu. Asta l-a liniştit total, pe turbatul care eram, din momentul în care a venit acea persoană să mă ducă la şcoală. Acum radiam de fericire. Am mers şi mai departe şi ne-am făcut jurăminte de credinţă să nu ne mai despărţim în veci. Acest legământ a fost întărit cu sânge de fiecare. Ea şi-a rupt un coş din care în final a ieşit ceva sânge iar eu mi-am rupt un neg care a permis scurgerea câtorva picături de sânge care le-am amestecat uitându-ne fascinaţi la pata realizată. Ne-am promis pe veci unul altuia. Acum chiar că eram liniştit cu toate că aşi fi dorit să văd şi altceva nu numai pata de sânge. Din vorbe în vorbe ne-am dat şi prima întâlnire când ne vom reîntâlni, la cinematograful din Ferneziu. Sosind în Baia Mare situaţia era mai complexă decât era pe capra de lemn de pe malul Someşului. M-au primit fără de acte, urmând a le cere şcoala, acte care au sosit doar la sfârşitul trimestrului. Până atunci n-am avut voie să ies în oraş deoarece n-am primit bilet de voie. Am fost dat în grija unui pedagog care dormea chiar lângă dormitorul nostru. De fugit nu am avut intenţia deoarece în marea mea liniştire, am omis să-i cer adresa şi habar n-aveam de unde s-o iau. Noi am stabilit doar data când să aibă loc întâlnirea, dată care a trecut de mult până să intru şi ei în legalitate. Dragă nepoate, cu primul bilet de voie am fugit la Ferneziu, la cinematograf. Am zărit-o, dar o ducea un băiat de după umeri la film. Prin intermediul unui coleg, din Ferneziu am aflat adresa ei, dar între timp se mărita-se. N-a dorit să-ţi fie bunică după atâtea jurăminte. Poate că acum pricepi şi tu de ce n-am vrut să o mai văd.
Nepotul a trăit cu intensitate întâmplarea relatată de bunic, lucru care l-a pus pe gânduri pe acesta. Are oare şi dânsul vre-un “angajament” în această poveste ? Vârsta lui este cam ca a personajului din poveste.

9 februarie 2005

La nici opt km

Erau în tren de mai bine de o jumătate de zi. Femeia de pe bancheta din faţă, cam la aceiaşi vârstă cu militarii, părea o femeie educată, care-şi alegea vorbele în timpul conversaţiei care a ţinut atâta până au aflat că şi ea mergea la Sibiu. Atunci brusc, pentru amândoi militarii în termen, parcă a început aşi pierde farmecul şi interesul. Sibiul… îl cunoşteau bine. În Sibiu n-ai nici o şansă ca militar în termen să discuţi cu o fată. Eşti total ignorat. Şi este firesc să fie aşa, deoarece ori ce fată de aici se pricepe la gradele militare şi sunt destui studenţi la Academia Militară, studenţi care au dreptul la două zile de învoire pe săptămână. Un alt atu este că un student devine un ofiţer, un soldat este ce este deja. Dacă nu ţi-a mai rămas nici-un student, nu se îngrijorează deoarece mai sunt şcolile de maiştri militari şi de subofiţeri care sunt precis o partidă mai bună decât ori care soldat în termen. Cât priveşte viitorul salariu, nici nare rost să vorbim. De aceia au început discuţiile să lâncezească între femeia educată şi militarii în termen care se întorceau la unităţile lor din permisie.