Istorici ne îndeamnă să ne asumăm istoria şi nu să ne căutăm prilejuri de vrăjmăşie, de ură. Se pare că aceste sfaturi sunt bune doar pentru acei care le dau, deoarece se constată că unele motive de ură germinează uri multiple şi în domenii neaşteptate. Dacă putem?!
Coborând la “oile noastre” şi fiindcă suntem şi în MARAMUREŞ unde se spune că “ori ce insignifiant poate face rău dar binele numai cine-i DOMN” . Acest domn perpetuu şi întotdeauna ASUPRA noastră este numai DOMNUL NOSTRU, BUNUL DUMNEZEU. Ceilalţi, şefi, neamuri, fraţi, politicieni, nu vor muri niciodată, sau nu îşi vor strica cheful lor chiar dacă vor şti, şi cunoaşte, că oamenii mor de foame.
Politica de astăzi, ca şi cea de ieri, trăieşte doar din ura ce o seamănă. Nu s-au văzut planuri de aduce la nivel de bunăstare a acelor care:”n-au nici-o stare”. Aceştia sunt în ţara în care s-au născut ca şi cum ar fi un emigrant fără acte. N-au nici-un drept. Nu s-a auzit niciodată să se construiască case care întâmplător să poată fi achiziţionate şi de cei săraci. Nu contează că o bombă atomică v-a costa 130 de miliarde de dolari, ea se va construi, dar case de 20 de milioane lei ne va fi ruşine să le facem. Nu ne-am gândit că unii iau micul dejun-pe banii statului-care costă zeci de milioane şi aţii umblă cu o bucată de fier vechi în spate, care vândută îi va aduce două cornuri cu susan. Puţin pentru o foame cronică. Dar nici acei care sunt plătiţi n-au “reuşit” încă să “departajeze” muncile de scurtă durată şi cu complexitate mică care pot fi executate şi de unul care nu este în plenitudinea forţelor sau are un oarecare handicap care-l reţine de la alte tipuri de munci, sau de la calitatea de-a fi angajat. Acesta ar fi un serviciu mai bun decât “supa săracului” care este sărăcită de alţii înaintea lui. Nu ar fi rău să mai “întremăm” şi disciplina socială, artificial întreţinută pentru a fi paravanul altor indiscipline mai mari. Dacă fiecare dintre acei cărora noi le-am oferit binele şi-ar “pierde” cinci minute zilnic cu:”Ce bine am făcut azi pentru cei mulţi?” n-am avea nevoie de cârpele putrede primite de “ajutoare” sau unele “pachete alimentare” din care reuşesc a face acea tuşare pe feţele tuturor ziarelor din Vest, ca şi curiozităţi animalice ale românilor.
Toate acestea sunt mană cerească pentru politicienii de ori ce culoare. Dacă mai socotim că mai sunt şi alte naţii, luptăm pentru drepturile “noastre” ceilalţi….să se înscrie în partid. Unii şi-au luat şi confesiunile de revindecat şi alţii care se numesc sindicate, atacă problemele după profesiuni. Cum vi se pare o ţară care are cel puţin doi combatanţi care ne propun lupta ca mijloc de trai, exact ca pe vremea când eram…vânători, pescari. Era o lozincă pe vremuri:”nici muncă fără pâine nici pâine fără muncă”. Viaţa ne-au transformat-o în luptă perpetuă. E adevărat că nu cu arme legale. Una-i să ai o funcţie care-ţi permite medic personal şi alta-i să “prinzi” într-o lună medicamentul care ţi-ar permite o respiraţie normală sau o participare cât de cât normală în comunitatea din care faci parte. Geaba. Nu contează câte picioare ai, cum stai cu foamea, trebuie să lupţi…pentru bunăstarea altora! Acesta-i traiul care ni se propune de către cei ce ne conduc, în marea lor dragoste, faţă de acei care le-au oferit totul…fără să le ceară nimic. Cu câtă dragoste sunt “investiţi”. Ce este dureros că nici la biserică nu te lasă să te rogi în linişte. Ori ce aparat de filmat îi “deplasează” în ori ce loc. De, sunt ai noştri!
Ori cum am învârti-o oraşul nostru şi când avea denumirea de RÂUL DOAMNELOR (Rivulus Dominarium) şi atunci se referea la minerit. Sigiliul, denumirea, ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau mineritul şi domeniul lui. Acum cineva a jurat că-l desfiinţează şi se pare că nu mai are mult. Probabil de la mineriade se trage ura aceasta pentru mineri, mineriade la care minerii din bazinul nostru n-au participat. Cu toate acestea mai sunt şapte mii de mineri cu perspectiva ca în anul să mai scadă vre-o două. Este exact aşa cum ţi-ai urî părinţii, bunici, de care tot nu poţi să te lepezi. Este deosebit faptul că ocupaţiile din municipiul nostru s-au diversificat, dar încape toată lumea în el. Puţini au considerat aşa. S-au distrus şcolile de profil, specialiştii din acea branşă şi în general cam tot ce a aparţinut mineritului şi din câte ştiţi a avut o bază materială puternică, bază care nimeni nu poate spune în ce s-a metamorfozat. Despre statuile celor care aveau două nopţi şi-o zi, una dintre ele mai arată aşa cum trebuie. Cealaltă zi de zi este mutilată de cine poate şi stânca din Parcul Oraşului, care a fost perforată cu prima maşină de perforat Flottman în 1912 se descompune natural. De fapt am mai distrus un monument, al ostaşilor sovietici, care era ridicat pentru faptele de bravură ale Frontul ucrainean în care atunci era încorporată întreaga armata română la acea dată. Facem aceste lucruri într-un oraş unde statuile monumentale sunt puţine. Dacă urâm, ura ne orbeşte de aceia nu mai vedem ce mai trebuie de făcut.

16 ianuarie 2005

Se puteau întâmpla şi acestea…

– Nepoate, cum îţi mai spuneam şi altădată, ca să nu zic “tot timpul”, vântul care “spală” Ferneziul, mai “spală” şi alte văi din ţara asta şi una dintre ele este Valea Someşului. Cu câtăva vreme în urmă, mai precis chiar în timpul războiului care a fost acum vreo şaizeci de ani, atunci când lumea “s-a obişnuit” să moară pretutindeni, mai exact spus: când moartea era omniprezentă, chiar atunci, s-a brodit să se nască un copil. Un suflet. “Salonul” în care s-a născut era o pivniţă a cărui uşă era camuflată cu multe rânduri de trujeni. În spatele casei, în a cărui pivniţă s-a născut copilul, erau amplasate tunurile ruseşti care “întâmpinau” nemţii baricadaţi în buncăre bine făcute. La fiecare bubuitură a tunurilor, pământul care lega pietrele din care erau zidiţi pereţii pivniţei se scurgea ca nişte râuleţe maronii dintre pietre, formând pe pardoseala din pământ nişte ridicături care semănau cu muşuroaiele de furnici, atât doar că acele vietăţi nu trăiau în întunericul pivniţei. La patru ani, îşi continuă povestea bunicul, copilul a observat că “mintea i-a făcut ochi”, fenomen similar, se poate spune, de atunci avea primele amintiri ale întâmplărilor de care-şi aducea aminte. Trezirea aceasta nu cred că avea ceva cu aerul tare care “le spăla” feţele acelor persoane care placau într-o maşină carosată, alături de diferite mobile vechi şi de acei care-i ajutau la acea operaţie de strămutare din locurile natale. Familia copilului se muta pe Valea Mare “trimişi” în acel cătun unde “imperiul lupilor” n-a fost naţionalizat încă de proaspăta orânduire proletară şi unde mistreţii se luptau cu mult curaj cu acei oameni care se numeau vânători. Aici, de fapt, nu familia băiatului era mai aproape de natură, în acest cătun natura venea peste ei.

La şcoala de acolo, din Valea Mare, într-o singură clasă se adunau toţi copiii de vârstă şcolară. Aşa era şcoala acolo. Copilul s-o fi gândit că acolo unde sunt atâţia copiii la un loc, şi el s-ar putea juca mai plăcut. Într-o zi când gândul acesta-l ispitea foarte tare, s-a pornit înspre şcoală. Ar fi ajuns cu bine deoarece era foarte hotărât, dacă căţeaua lui ILĂ ar fi fost şi ea de acord cu intenţiile copilului. Cum şi căţeaua era cu libertatea îngrădită de un lanţ, s-a răzbunat pe copil căruia era cât pe ce să-i smulgă o bucă. S-a trezit din spaimă sau leşin, în fumul făcut de-o vecină, ce-l afuma cu floci smulşi din blana căţelei lui ILĂ. Se pare că numai aşa putea fi ferit de deochi şi doar astfel se putea “scoate” răul din spiritul cânelui agresiv. Tatăl băiatului era la lucru toată ziua, iar şcoala fraţilor mai mari era…cum era. Băiatul se plictisea jucându-se zi la zi, singur, pe acelaşi drum al cătunului lung de…aproape o sută de metrii ! Erau pe acolo şi nişte platforme de vagonete cu care se cărau lemnele, dar muncitorii le păzeau pe acestea ca pe ori care lucru de preţ
Într-o seară de iarnă, o seară de duminică, într-o sanie trasă de doi cai, a apărut evreul Karli. Om înstărit, afacerist cunoscut, care “regula” o afacere cu tatăl băiatului. Pe locul pe care a poposit sania lui Karli, după ce evreul a plecat, băiatul a găsit ceva. A ridicat acel “ceva” şi a observat că era un briceag deosebit cum n-a mai văzut el niciodată. Avea plăselele din lemn în care erau ceva incrustaţii din os. Era frumos, dar nu este frumuseţe sau preţuire dacă obiectul respectiv, nu este dorit sau invidiat şi de alţii. Băiatul îi creştea inima de bucurie la gândul invidiei ce va stârnii acest cuţit în rândul or căror copii. A început a se lăuda “cu ce are” cui se ivea în cale. Dintre copii primului căruia i s-a lăudat cu “această avere” a fost fratele său mai mare, care, într-adevăr şi-a dorit atât de mult acel briceag încât i-a “promis” că dacă nu îi dă lui briceagul, îi taie capul. Băiatul a crezut că şi asta este o astfel de ameninţare cum nu de puţine ori se întâmplă între copii şi mai ales că pe atunci nu era PRO-TV-ul de unde ar fi putut învăţa cum se taie capul. Cum refuzul băiatului era hotărât, chiar fără cunoştinţele proteveului, fratele mai mare a pus mâna pe un cuţit şi i-a aplicat fratelui mai mic, cu cuţitul, câteva bune lovituri în creştetul capului. Băiatul îşi mai aminteşte că atunci “când a făcut ochi”, în jurul patului erau mai mulţi “încurajatori”, printre care mamă-sa, nişte vecine şi alţii care i-au povestit că “odihna” lui durează de câteva zile. Bucuria mare a fost că şi-a văzut briceagul care se “odihnea” lângă el. Apoi într-o minunată nerăbdare specifică copiilor, căutând şi alte lucruri care-i inundau sufletul de bucurie, observă că ţurţurii de la streşină se topeau văzând cu ochii, atât de repede pe cât de repede creştea noroiul pe uliţa din faţa casei. Când s-a putut ridica din pat, a simţit prima oră ce înseamnă exact cuvântul “ţeastă”. Chestia aia îl durea crunt. Durerea aceia era posibil să se fi manifestat şi atunci atât cât el era inconştient, când i s-au furat cele trei zile din viaţă, atunci când toţi îi purtau grija. Tot atunci lupii, de altfel un fel de vecini, au folosit ocazia şi le-au mâncat căţeaua, pe Molda, chiar sub geamul casei. Sufletul copilului pendula între ce-am avut şi cu ce-a rămas. Cu toate astea aici unde iarna este stăpână absolută 7-8 luni, primăvara este cel mai mare şi cel mai frumos câştig. Au ieşit primele trufandale aici, prima mâncare proaspătă, broaştele, în gropile în care gheaţa înjumătăţea conţinuturile de apă. În acea apă cu temperatură imposibilă vieţuiau, pentru scurt timp, broaştele.
După convalescenţă, copilul era mai supravegheat, era ţinut mai aproape de cineva matur din familie. Era “lăsat” mai puţin pe afară. În acest răstimp a observat că oamenii care veneau la ei în ultimul timp, vorbeau şoptit, se purtau ferit, cu toate că pe noi copiii, care eram vre-o şase, la apariţia ori cărui om străin eram trimişi afară. Cum tot veneau şi tot plecau, parcă aveau serviciul de schimbare a sentinelelor. Erau enervanţi. Din cauza lot toţi fraţi băiatului, şi chiar şi băiatul, trebuia să “plimbe” uşa toată ziua. Apoi parcă toate s-au transformat într-o agitaţie şi în final a aflat şi copilul nostru că nenea care conduce fabrica nu mai este patron, este un tovarăş director. După această “mişcare” pe tatăl băiatului de care povestim, spunea băiatul că l-au făcut ceva pătrat, sau ceva …cadru.