După despărţirea de Anton, Nelu şi-a adus aminte de o poveste pe care i-a spus-o tot Anton despre un coleg de-al lui. Poate şi-a adus aminte de acea poveste, datorită faptului că şi el trebuia să meargă până acolo cu nişte treburi. Întâmplarea era redată în următorii termeni: ”În acea zi eram fericit. Mă simţeam minunat şi o stare de exultare mă domina. Prima dată când mi-s-a acordat acest apelativ era la cererea Directorului general al Centralei minelor. A trimis după mine, maşina lui. Am trecut pe acasă, am făcut baie, m-am bărbierit proaspăt, timp în care şoferul Generalului mă aştepta. Mi-am pus costumul şi aşa m-am prezentat la Domnul Director General. Acum îmi auzeam pentru a doua oră în viaţă acea catalogare cu acea sintagmă de – CEL MAI BUN CADRU DIDACTIC DIN ŞCOALĂ – Era prima dată când mi-s-a alocat acest apelativ, mie şi claselor la care predau, am primit “misiunea” de-a sparge muşuroaie de furnici, care erau deja depopulate de ele dar care au ajuns la un “stat de om” şi mai mult. Toţi credem că ştim totul. Văzând aceste monumente ale nefolosirii pământului de mai bine de 30 de ani, mă gândeam că trebuie să-mi revizuiesc ideile. Eu veneam de acolo de unde oamenii pentru o brazdă de pământ se omorau, aici pământ de sute de hectare “producea” muşuroaie. Nici măcar pentru păşunatul vitelor n-a fost folosit. După spusele anumitor oameni, din sat sau de aiurea, aici n-a fost un război, dar tensiunile între oameni au fost împinse până în pragul unui dezastru, dacă poate fi un dezastru mai mare decât acela ca ţăranul să nu-şi cultive propriul pământ, în timp de pace. Sunt sigur că mulţi nici n-au auzit asemenea aberaţie ştiind că nu de puţine ori, românii îşi cultivau ţarina şi în timp de război. După ce – socialismul a învins – ţăranii nu mai aveau dreptul de proprietate asupra pământului. Ca şi în alte părţi, s-a încercat şi în această localitate înfiinţarea unei Întovărăşiri agricole, motiv care a scindat populaţia satului în două. Scindarea satului nu s-a făcut pe motive politice, ci pe motive religioase.

S-a putut realiza acest lucru datorită faptului că în acel sat, circa jumătate dintre oameni erau botezaţi în cultul baptist. Nu le-am cunoscut istoria, dar ei cunoşteau că ponderea americanilor din Statele Unite erau de aceeaşi religie cu ei. Prin diferite canale, problema acelui sat românesc a ajuns până pe masa preşedintelui SUA, cu un foarte puternic recul în diplomaţia, anti-românească din acea perioadă. Cum conducătorii de atunci îşi doreau o “imagine” în lume mai frumoasă decât se poate, n-au mai insistat cu Întovărăşirea şi oarecum au abandonat ”problema”. Într-un consens parcă, nici cetăţenii care populau satul, sfătuiţi fiind probabil şi din afară, n-au mai revendicat nimic, toate rămânând în acel stadiu. Totul a fost “uitat” în faza de abandonare totală şi de aici, sau mai bine spus de atunci, furnicile si-au făcut “meseria” .Apoi, ciudăţenia lucrului, în final nici lor nu le-a mai trebuit acel pământ, abandonându-l şi ele, ne-au pus pe noi să stricăm munca furnicilor. În 1968, un preşedinte american, plăteşte în dolari construcţia unei biserici baptiste care v-a avea de această dată, pământul de sub ea, întăbulat. Acum când în ţara asta se construiesc mii de biserici, s-ar putea spune,” Şi ce-i cu asta?”. Era un lucru extraordinar, deoarece pe atunci, acest cult era interzis. Aceasta metodă sau procedură a fost folosită ca portiţă, de care au mai uzitat şi alţii pentru alte construcţii. Cu toate acestea n-au putut duce la distrugerea ”doctrinei” comuniste, chiar dacă excepţiile existau, după cât se vede.
Acu, zice profesorul, eram din nou pe jar. Pentru a doua oră am auzit folosirea acelui apelativ la adresa mea. Afară era vremea după care s-au luat lingviştii şi au formulat – să nu dai un câine afară -.
Era aprilie, era un vânt de-ţi seca sufletul în tine şi cu această ocazie, vremea-şi scutura din nori, ultima rezervă de lapoviţă pe acel an.”Prietenia” vântului era aşa de mare că-ţi simţeai oasele parcă mulate de el. În Noul Centru proaspăt terminat, pe circa 10 ha, în diferite trepte şi cu grosimi diferite trebuia amenajat pământul de flori, în rondouri şi alte forme şi modele, pretinse de arhitecţi. În pământul acela proaspăt pus şi bine udat, nouă ne-a revenit plantarea arbuştilor. Trecuse şase ore dar eram departe să terminăm miile de arbuşti care stăteau parcă şi se uitau la noi. În schimb nouă, în afară de vântul care ne mula oasele, acum şi umezeala care aproape îngheţa pe noi, ne” ajuta” în această operaţie. M-am hotărât să întrerup munca şi să las copii să plece. Asemenea condiţii de lucru erau de nesuportat. Atunci m-am văzut înconjurat de nişte ”oameni” care m-au ”sfătuit” să-mi văd de treabă. Am încercat să le explic că această muncă se poate face şi de plăcere şi în alte condiţii, fără nici-o pierdere, pe când acuma riscăm să băgăm toţi copiii în spital. ”Este imposibil” mi-a spus unul dintre ei. Am căscat gura să-i argumentez viabilitatea spuselor mele. Când deasupra noastră se propaga un zgomot infernal de elicoptere. După trecerea elicopterelor, persoana pe care n-am putut-o determina să lase copiii acasă strigă : ”Gata pentru astăzi, continuăm mâine”. Profesorul foarte contrariat a cerut explicaţii. Tipul jovial i-a răspuns ”Tovarăşul Secretar General a fost la vânătoare la Cavnic. Ştiam care-i va fi ruta de întoarcere. Tov. Prim a raportat plantarea noului centru cu arbuşti. Nu se făcea să treacă Tov. Secretar General pe deasupra şi să nu vadă copacii plantaţi”. Nu mai era nimic de zis. Ba mai este ceva. Ce n-am terminat noi atunci, s-a terminat după…doi ani. Aşa am fost eu cel mai grozav. De atunci acest apelativ nu-l mai doresc nici la duşmani”şi-a încheiat profesorul amintirile.
Trecând de la gândurile şi poveştile altora la ale sale, analizând realizările vis-à-vis de cereri, Nelu, preşedintele de Ligă sindicală minieră, a ajuns la convingerea că în spatele lui se unelteşte, chiar de către cei mai apropiaţi colaboratori. Acum îşi explica toate nereuşitele în munca sindicală şi uneori chiar şi în viaţă. Şi-a dat seama de aceste lucruri prin curajul cu care patronatul propune soluţii de batjocură aproape la fiecare negocieri, ştiind că forţa de muncă n-are de unde s-o ia, n-are şcoli unde s-o pregătească şi cu toate acestea… Ce s-ar mai putea face înainte de-a fi prea târziu? Şi cum va arăta acel prea târziu acolo unde interesele se pare că nu mai ţin cont de nici-o lege, de nici-o logică? Se pare că s-a ajuns într-un punct critic. De aici ori cum se va opera durerea se va simţi. Trebuie să-i prevină pe cei care încă nu ştiu aceste lucruri !

De această dată Dan l-a căutat pe Anton. Acum el avea să-i spună ceva. Credea că a aflat răspunsul potrivit, la enigma care a fost susţinută până acum în povestirile sale de către Anton. Altfel spus, credea că a aflat răspunsul pe care-l căuta el şi Anton în precedentele întâlniri. A făcut şi el un tur de Corso, după care, de această dată l-a sunat pe Anton. Au ocupat acele locuri unde au avut loc destăinuirile din ultima vreme. După saluturile şi tachinările de rigoare Dan cu oarecare satisfacţie, i-a spus lui Anton:
– Am impresia că ţi-am găsit “punctul de sprijin” pe care-l căutai încercând să-l desluşeşti, prin toate povestirile derulate la întâlnirile noastre, povestiri mai vechi sau mai noi. Din poveştile tale, reieşea că în final, acele povestiri reclamau o concluzie, indiferent că era vorba de Nelu sindicalistul, de faptele străbunilor, sau de marile suferinţe cauzate de pierderea unor fiinţe dragi. Poate, dacă românii nu ar fi avut parte de trecuta Revoluţie, unele lucruri ar fi demarat mai greu şi mai latent în timp. Revoluţia a fost ocazia ca unii să fie împinşi în sus, foarte aproape de punctul “exploziei”. Aşa cum ne învaţă toate marile frământări ale lumii, războaie, expediţii, reformele, revoluţiile, şi acum după această revoluţie, lucrurile s-au derulat ca întotdeauna fără excepţie, “ieşind în faţă” oportuniştii.