A plouat mult. Nesperat de mult. Pentru unii ploile au adus disperarea când şi-au văzut treptele caselor linse de ape. Coteţul găinilor s-a smucit, apoi ca şi cum mai mulţi bărbaţi ar fi tras de el în sus, a început să se mişte în josul apei umflate creând groaznica impresie că între noi şi Marea Neagră au dispărut malurile. Eram atât de convins de lucrul acesta că aveam senzaţia că şi apa ar putea fi sărată după această “întâlnire”. Oamenii au năvălit pe dealuri cu spaima ăluia care-şi vede coasa morţii pe urme. Fugeau atât de tare înspre culmile dealurilor că “iepurele era marhă leneşă pe lângă ei”. Erau imposibil ai mai ajunge. Unii ziceau că antrenamentul acesta de-a fugi spre vârfurile de munţi, pe dealuri, le-au rămas în sânge de pe vremea Hoardelor tătare.
Acum fugeau de apele ce le fura şi distrugeau toată agoniseala de-o viaţă a sătenilor, ca un căpcăun din poveste. Imaginea căpcăunului s-a asociat cu acele distrugeri deoarece credincioşi fiind, nu puteau crede că Dumnezeu îi pedepseşte atât de rău şi fără o vină aparentă. În fuga lor se uitau cu teamă când tentaculele apei le va îmbrăţişa şi casele lor, moment în care în sufletul lor se petrecea o implozie greu de redat, dar şi mai greu de vindecat. E ştiut că cel mai greu se desparte omul de nimicurile vieţii, amintirile, materializate prin mici obiecte neînsemnate valoric dar cu emoţii puternice în inima omului. Acum trebuia să se despartă de tot avutul vieţii, uneori de viaţa sa însăşi deoarece mulţi dintre ei nu-şi vor mai putea veci construi o casă, un acoperiş deasupra capului, deoarece tinereţile I-au părăsit de mult. Aceste gânduri le zbuciumai sufletele în goana lor din calea apelor. Dar uite că ploile s-au oprit. După ce şi-au tras răsuflarea, au aprins un foc mare la liziera pădurii şi aşteptau să se usuce, să se încălzească. Năvalnica apă a scăzut brusc. Câţiva bătrâni şi-au apropiat genunchi de pământ şi au început să se roage în spasmele plânsului care parcă i-a cuprins pe toţi ca un spasm al nebuniei.
– Mamă de ce plânge bunicul, de ce oamenii plâng acum mai tare ca şi atunci când casele lor îşi părăseau fundaţiile? Cum nu sunt fericiţi că au scăzut apele?
– Dragul mamei nu-i bine că necazurile care ne-au lovit pe noi, acum au izbit şi mai năprasnic alte locuri unde oameni se ştiau apăraţi şi nici nu se gândeau că s-ar putea porni un asemenea prăpăd.
– Da cum aşa?
– Dacă apa a scăzut brusc, apoi sigur este că a aflat un loc mai slab pe care l-a dovedit şi s-a revărsat. N-a trece mult, dragul mamei, şi vor auzi pe cine a căzut năpasta de acum a apelor.
După acest cros al disperării, dar şi a retragerilor bruşte ale apelor, oamenii s-au întors la vetrele ce le-au avut, mai înfricoşaţi şi mai tulburaţi ca atunci când fugeau la deal. Atunci, în disperata lor fugă mergeau înspre salvare, coborâtul în schimb era spre dezastrul cu care I-a “fericit” apele.

N-a durat nici cât ei au crezut şi cealaltă veste rea le-a izbit timpanele. Sălăuţa, apa atâtor cântece ale lui Coşbuc şi a altora a distrus chiar satul lui Coşbuc. “În vaduri ape repezi curg; Şi vuiet dau în cale; Iar plopi în umedul amurg; Doinesc eterna jale. Pe malul apei se zăresc; Cărări ce duc la moară; Acolo mamă te zăresc; Pe tine-ntr-o căscioară”. Moara “lui” va fi veşnic cântată dar ea nu mai exista după acest pohoi.
–De două zile nu mai plouă. Uliţele s-au zbicit de noroiul acela atât de iubitor că nu se dezlipea de noi niciodată, s-a mai strâns. Ba chiar a îngheţat puţin şi parcă lucrul acesta le dădea un tonus copiilor să-şi cureţe şi pregătească încălţămintea de Moş Niculae.
Seara era liniştită după atâtea feluri de spaime şi parcă Domnul le-a oferit cel mai preţuit dar: pacea şi liniştea sufletească atât de necesară tuturor.
– Bunicule eu ştiu că tu şti multe, îşi află ocupaţie nepotul preferat, n-ai putea să-mi spui şi mie unele lucruri prin care să fiu sigur că Moş Nicolae mă va pune pe lista lui cu cei buni. Dacă ştiu a colinda e bine?
– Foarte bine fiindcă prin colinde şi acele cântece lăudăm pe ACEL care va face cel mai mare bine omenirii pe Iisus Hristos!
– Vai bunicule, fă bine spune-mi spunem repede o colindă! Bunicul se uită la nepot cu o căutătură ciudată şi-i spuse:
– Eu nu ştiu să colind. Apoi acuma trebuie să mă rogi să-ţi spun colinzi? Nu cred că-i bine, dar ştiu un repurtat poet, un mare om de cultură al judeţului care face revista de folclor a Maramureşului, şi el de mult mă tot roagă:”Adu-ţi aminte de primul tău colind. Scrie-mi cum a fost şi dă-mi-l să-l tipăresc”. Cu toate că-l preţuiesc şi mi-e prieten, dar n-am putut. Cum să spui cuiva că primul tău colind n-a fost colind, a fost un bocet, care ne-a încheiat copilăria.
– Bunicule numai dumneata poţi spune aşa ceva despre colinzi?
– Puiule nu despre colinzi este vorba ci despre alte vremuri care vrând, nevrând, ne-au marcat.
– Şi zici că lui nenea acela de la cultură nu i-ai spus nici-o colindă?
– Nu.
– Bine bine,dar eu sânt nepotul tău, mie îmi spui? Bunicul se uită oarecum ciudat la copilul care este atât de încrezut în dragostea ce i-o poartă bătrânul, încât se crede capabil de-al şantaja. Mucea se consideră mult mai important ca “ori cine din cultura Judeţului”
– Ţ-oi spune, cedă bunicul.
– Hai spunem. Omul se gândea că de nu face cum îi zice copilul l-a bate la cap toată seara. Aşa că se “hotărî”. Îşi trecu mâna peste faţă, parcă aşi şterge negurile şi se porni:

– Era imediat după război ori poate doar la vre-o câţiva ani de la el. Nu-mi place să “cobor” cu amintirile până acolo. Dacă tu îţi mai aduci aminte cum ne-a povestit că a colindat Ion Creangă, cam acelaşi ritual ne-am propus şi noi, copiii din sat, în acel an. Îmi aduc bine aminte că până în acel an, după ce s-a terminat războiul, nu s-a mai colindat. Fiecare şi-a plâns morţii căzuţi în război, şi au căzut destui, alţii încă îşi mai aşteptau dispăruţii… sau poate că nu aveau cu ce “mulţumi” colindătorilor. Din hainele celor morţi sau dispăruţi, mătuşa Maria ne-a “croit” câte un costum frumos de haine de sărbători şi am fi putut spune că mai bine dotaţi n-am fost nicicând. De… nu ştiu vremea de când tot repetam colindele, ce le-om colinda consătenilor noştri, dascălilor noştri, preoţilor noştri. Am observat că de o vreme, mama era mai mult ca de obicei, cu colţul basmalei la ochi, decât în gură obicei cu care obişnuia să-şi strângă năframa când i se dezlega. Am mai văzut că părintele Bureacă, care locuia pe uliţa Burecenilor, aproape seară de seară “se târa” târziu înspre casă. Nouă copiilor nu ne spunea nimeni de unde venea atât de zdruncinat, mai ales că nu l-am văzut niciodată plecând. N-am mai putut şi am întrebat-o pe mama:
– Mamă ce nu este bine acum?
– Taci! Lasă că ţi-oi spune eu altădată.
– Mamă de ce pe Popa Bureacă nu-l vede nimeni când pleacă şi vine întotdeauna noaptea?
– Copile taci!
– Spunem mamă!! Atunci a făcut atât de cunoscutul gest, de-aşi şterge lacrimile care-i inundau ochii, şi trăgându-şi nasul, mi-a spus:
– Pe părintele Bureacă îl “iau” noapte de noapte şi-l duc ori la post, ori la Năsăud unde-l bat ca “să-l convingă” să treacă la religia ortodoxă. Părintele nu vrea acest lucru. Este Greco-catolic. Nu credea nimenea, n-am crezut nici noi, dar aceeaşi “prestaţie” a trebuit s-o suporte omul şi în Ajunul de Crăciun. Noi, elevii lui, care acum ştiam şi urmăream “evenimentele” după ce “l-au lăsat” organele de cercetare, l-am aşteptat. Am ajuns noi să ne sprijinim pe acel care era stâlpul credinţei noastre, noi copiii, deoarece oamenilor nu le-a fost permis acest lucru. Eram dezolaţi şi total răvăşiţi. Cum pot să lovească un dascăl, cum pot bate un preot. Gardul şcolii avea o margine de care ne-am folosit ca să-şi revină puţin după “tratament”. Atunci ca un gest de disperare, am început să colindăm cu toată puterea plămânilor noştri şi a necazului la care eram părtaşi. După ce s-a ridicat părintele şi a mai putut păşi, l-am sprijinit să nu cadă şi pe tot parcursul drumului l-am colindat, colinzi care nu pot să ştiu de ce sunau ca nişte bocete. Aşa a arătat prima noastră seară de colind. Apoi au trecut mulţi ani, foarte mulţi ani, când îmi aduc aminte de un alt colind, de această dată petrecut în oraşul acesta. De această dată, era un colind de fericire. El s-a consumat la Crăciunul anului 1989 când cu steaguri tricolore zdrenţuite şi lămpi de carbid, iluminatul oraşului atunci era o himeră, am ieşit pe străzi toţi băimărenii. Fiecare colinda, colinda pe care-şi mai aducea aminte după cinzeci de ani de “combaterea misticismului”. Cam asta a fost cu colindatul meu, puiule.

6 decembrie 2004