Accidentul – unul dintre multele, care au răpit vieţile minerilor.

De câte ori treceam pe acolo, pe lângă acel munte „ros” aveam o stare ciudată. Cum n-am cunoscut numai doi mineri pensionaţi la limită de vârstă, ceilalţi cam toţi se pensionau cu pensie de boală, ori „dădeau în primire” înainte de termen, a durat cam mult până am întâlnit un veteran al mineritului de prin acel loc ciudat. Domnia sa mi-a spus că în acel loc a fost unul dintre cele mai mari şi bogate orizonturi de la Mina din Valea Vinului – Rodna. Mina avea mai multe galerii de coastă. Aici deasupra Galeriei Iohan, se mai aflau Terezia, Nepomukul, Zappul şi altele. Probabil că haldele acestor galerii de coastă, în timp să se fi unit devenind inobservabile după mulţi ani. Aceste halde, după ce pe le a crescut vegetaţie, puteau fi „luate” ca masiv de persoanele care nu cunoşteau cele scrise mai sus. Masa aceasta enormă de material care însuma un volum de 2-3 km de steril, în urma unor ploi de lungă durată s-au pornit la vale. Din Galeria Iohan şi cei 80 de mineri care lucrau acolo, n-a mai rămas nimic. Nici acum nu se ştie cu precizie unde ar fi putut fi fosta Galerie Iohan. Toate acestea au fost considerate de oameni, de mineri, blesteme, nenorociri ale păcătoşilor, răzbunarea căţelului pământului, şi s-au resemnat la gândul că nu-şi vor mai vedea ortacii niciodată. Prin anii ’70 era să se repete “figura Iohanului”, doar că de această dată s-a “îndoit” numai puţul de extracţie, lucrare prin care s-a observat din timp declanşarea unei noi avalanşe de pământ, s-a recurs la recuperarea instalaţiei de extracţie şi montarea ei în mină la Galeria Glukauff. Atunci s-au înţeles fenomenul dispariţiei Galeriei Iohan cu toţi oamenii ce munceau în ea, Dispariţie în urma căruia nu s-a găsit nici-un indiciu până acum.

Ce vezi tu acolo, şi-mi arătă “muşcătura” din deal este rezultatul muncii celorlalţi mineri timp de două luni căutându-şi ortacii. Negăsind nici-un indiciu, nici o pistă, dar mai ales nici-o posibilitate de-ai regăsi, au abandonat căutatul şi lucrul de aici, dealul rămânând cum îl vezi şi tu. Ar mai fi de spus că pe atunci sculele erau un picon (târnăcop cu un singur vârf), fustăul (ciocanul) şi şpiţurile. Cu asemenea scule au făcut acea “rosătură” de unde au început căutarea ortacilor dispăruţi.
În 1960 la o puşcătură în talpa galeriei Terezia s-a făcut o gaură destul de mare, care a deschis o cale în nişte lucrări vechi, chiar foarte vechi, de pe vremea romanilor. Atunci au s-a ivit speranţa că vor găsii ceva din fosta Galerie Iohan, dar nu a fost aşa. În lucrările acelea vechi s-au aflat „şine” din lemn şi un hont (vagonet din lemn, considerat ca primul care s-a folosit în mină) ce se află la Muzeul din Munchen- Germania .Cei 80 de mineri din Iohan încă-şi mai dorm somnul de veci netulburaţi de nimeni.

* * *

Suntem în acel an ciudat, când salcâmii, castanii comestibili, teii şi trandafirii au înflorit în acelaşi perioadă de timp. Ciudată şi ne mai pomenită întâmplare. Şi parcă ciudăţenia venirii primăverii şi imediat suprapunerea verii peste ea, ca apoi vara să aibă caracteristicile primăverii, n-ar fi fost suficient, au venit şi inundaţiile, nenorociri care vor impune folosirea prima oră în presă, şi în declaraţiile ce se vor face pentru ilustrarea unei situaţii deosebite din ţara noastră cuvântul :”catastrofal”. Au fost locuri unde au plouat 153 l/m pătrat. Inundaţiile de acum au „spălat” Ardealul şi o parte din Moldova. Au fost scoase la iveală calităţile latente ale acestui popor: omenia, spiritul de sacrificiu, solidaritatea şi uneori am putea spune că în această vâltoare s-au petrecut şi lucruri pe care unii le-au declarat minuni. Aşa a fost femeia din Dej care şi-a legat părul de o creangă dintr-un copac şi a stat în apă cu copilul în braţe până au putut-o salva tinerii militari(în Dej, în oraş nu în albie, apa a avut patru metrii, În Satu Mare au fost locuri unde apa a depăşit 6 metrii). Dar nu vor trece cinci ani şi Dunării îi v-a fi atribuit acelaşi adjectiv funest de „catastrofal” ca apoi să vină acel 4 martie 1977 cu nefastul cutremure ce a secerat atâtea vieţi, aproape 2000 de morţi printre ei nouă oameni de artă. Pentru a treia oră în şapte ani, populaţia României trece prin trei catastrofe care l-au afectat poate că nu ca ultimul război, dar nici mare diferenţă n-a fost. China ne-a trimis un ajutor nerambursabil care a acoperit mai bine de jumătate din pagubele suferite la primele inundaţii despre care facem vorbire. ( mărfuri în valoare de 5 miliarde de lei)
Domnul Crăciunică este mort de mult. Şi de mai mult timp au murit toţi acei mineri care atunci, în anul în care s-a întâmplat accidentul, erau subalternii lui. Cimitirul de pe Dealul Florilor emană o pace care cu timpul ne va cuprinde pe toţi muritorii. Poate mai avem doar atâta curiozitate, ca să nu spunem teamă sau emoţie, la gândul când ne va veni vremea fiecăruia: când se va întâmpla această „trecere” . Cum dintotdeauna lumea a sperat să nu murim toţi odată, fenomen îngrijorător, cu atât mai mult cu cât deja, în afară de cataclismele cu care Domnul ne poate pedepsii, multe state au capacitate în armele de distrugere în masă, că-şi fac doar socotelile ca aceasta să fie distrugere a omenirii să fie totală sau preferenţială.

Bombele cu neutroni nu distrug bunurile, numai viaţa, fiinţa. Deci se pot dobândi bunurile întregii omeniri după ce am „condus” un asemenea atac.. Armamentul „omenirii” a ajuns şi la această „perfecţiune”. Dar în cimitir gradele de diferenţiere nu mai au strălucire şi n-au contat niciodată. Aici obiceiurile lumeşti de dispreţuire între semeni, mai ales de aceia care în viaţă aveau putere sau avere, aici n-au sens şi nici valoare. Poate doar neamurile celor morţi, pentru ai impresiona pe acei vii, care trec pe acolo, dar şi să ştie cine a mai rămas dintre “acele” neamuri care sunt acolo îngropaţi, cheltuiau mai mulţi banii pe câte o cruce, mai acătării, din marmură sau granit, lucruri considerate de ei că impresionează „plebea” în special, oameni care acum grăbesc paşii când trec pe lângă „monument”. Fac acest lucru din obişnuinţa certă, formată deja, că aproape toţi miliardarii de după revoluţie, şi-au dobândit averile exact aşa cum le-au dobândit. Ba unii de foarte sus, au şi ajuns deja clienţii Parchetului. Fostul acesta, din acest mormânt frumos „aranjat” , este unul dintre foştii tovarăşi activişti. Nevastă-sa i-a cumpărat cu bani foarte grei un loc “la alee” cu gândul că va fi mai respectat acum ca mort, decât atunci când era în viaţă. Săracul om. I-a fost acordată şi lui o dată “încrederea”, o singură dată şi n-a rezistat. L-au prins cu furatul. De ruşine, sau poate aşa a fost “sfătuit”, a luat zece diazepane ca să poată ajunge aici nejudecat şi cu “onoarea reperată”. Şi câţi or mai fi fost de felul acesta? Dar nu întrebaţi câţi mai sunt acum ca el, şi sunt dintre aceia care n-au onoarea de-aş semna singuri demisia, din “activitate” ?! Nu ne-a interesat cum au trăit „aceştia” când erau “activi”. Acum pur şi simplu sunt o înşiruire de nume care, deja, nu spun nimic nimănui. Dacă cumva mai au şi un nume care posibil că nu este de prin partea locului, mulţi nici nu se trudesc să-l citească măcar. Sunt „cedaţi” acelui sector al nepăsării şi uitării, a nimicurilor, care de fapt au fost şi au rămas, exact cum au fost! Totuşi nu de puţine ori vieţile oamenilor depind câteodată doar de un moft al acelor care, pentru puţin timp, au puterea. Numai pe buza asta de deal sunt o parte din cei 12 mineri morţi toţi odată, în acelaşi accident, care pentru acei ce au impus decizia morţii lor, a însemnat în viaţa lor doar un proces penal ce s-a întins peste ani, şi condamnările lor, dacă au existat, au fost cu suspendare, deoarece procesul, cu voinţa „unora” a fost atât de lung în timp, încât problemele s-au estompat, lumea a uitat emoţiile şi spaima trăită când şi-au pierdut vieţile cei doisprezece. Uitarea s-a aşternut peste fiecare. Ba mai mult i-au uitat şi acei ce atunci erau “ai lor”. Mormintele celor morţi în mină, la Şuior–n ’70, cad şi ele în ruina unei societăţi bolnave de amnezie.

* * *

Da dar fiinţele acestea, mamele noastre, cum le-o fi făcut Domnul că, fără ele nu se poate, iar calităţile lor, în cazurile de nenorociri şi tristeţi devin adevăratele lor defecte. E vorba în primul rând de ceea ce uzual numim “dragoste de mamă”, dragoste care se revarsă asupra progeniturii continuu şi cu asupra de măsură, fără ca acela asupra căruia se îndreaptă această dragoste, să catadicsească vreodată, să gândească măcar o fracţiune de secundă, că ar fi şi de datoria lui să aibă puţină recunoştinţă pentru aceia care la făcut şi mai ales pentru ce face ea, mamă-sa.