Să le promiţi ceea ce ei îşi doresc ca ei să îşi ofere votul. În rest, praful şi pulberea. Aşa că prelungul nostru vis se va mai prelungi probabil, vor mai trece peste el alte sute de ani. De aceea reluarea discuţiilor, care se vede că sunt doar discuţii, nu mai reuşesc să aducă nu ştiu cât entuziasm. Noi, minerii ne-am agăţat de acest proiect ca de-o ultimă speranţă a rezolvării problemei concedierii minerilor şi a dispariţiei mineritului, cu utilajele şi ce aveam în dotare, ne-am fi mutat câţiva ani la acest nou front. Inaugurarea acestui proiect ar fi salvat mineritul şi minerii din zonă. Acei care au fost puşi pe liber puteau ataca lucrările la tunel, cum au ştiut să ne ducă la Metrou, apoi în Bucegi, apoi în minele de cărbune, de ce n-am fi fost buni şi pentru această lucrare, aici, acasă? Să nu punem la socoteală că prospecţiunile au arătat depozite consistente de metale care ar fi refăcut balanţa şi randamentul în minerit. Dar nu că n-au vrut Tunelul,.sau minereurile existente, nu ne-au mai vrut pe noi. Noi, minerii, generaţia aceasta care a dus multe din tradiţiile minereşti mai departe, noi trebuia să dispărem. Să existe o falie între acei care au fost şi cei care vor veni de acum încolo, ca şi legaţi la ochi, ei, care vor trebui să dea alte jertfe de sânge pentru a ştii ce ştiau generaţiile anterioare şi pentru a aduce mineritul LOR la cel care a fost înainte de revoluţie, când eram cunoscuţi în toată lumea şi, cu detaşările făcute de RĂPOSATUL, şi în toată ţara. Prima regulă, dacă vrei să distrugi o societate, este să-i distrugi şcoala. Dacă vrei s-o transformi în generaţie de roboţi, le faci manuale alternative pentru a deruta întreaga societate care nu va mai avea niciodată certitudini. Tot ce va face o să trebuiască să pipăie, să facă apel chiar la acei care exact acest lucru si-au dorit. Şcolile de mineri şi lucrători în minerit au fost desfiinţate şi urgent rebotezate de parcă ne-ar fi fost ruşine că am lucrat cândva în sectorul miner. Unde minerii au fost mai conştienţi de puterea lor, unde-şi cunoşteau drepturile, acolo s-au desfiinţat primele mine. Aici aţi văzut că am pus punct. Eu am pus punct la o frază, ei au pus punct unei activităţi care altădată avea un efectiv de un sfert de milion de români şi fiecare individ aducea un venit statului de circa şapte ori valoarea cheltuielilor statului cu el. Această ramură avea şcoli care însumau circa 150 de mii de elevi, la toate tipurile de şcoli cu tradiţie şi cu oameni pregătiţi într-un mediu deosebit. Acum nu le mai avem. Dar ce să mai vorbim?… De regulă clima de dincoace de Gutâi, faţă de cea de dincolo, presupune o diferenţă de temperatură minimă de circa 5gC, diferenţă, care o simte călătorul trecând dintr-o parte într-alta a muntelui, prin ceea ce înţelege el de “aer proaspăt care i-a inundat plămânii”. Păşind pe pământul Podişului Maramureşului, simţi că eşti cu mult mai înalt ca oricine din locurile văzute până acum. Important este ca să şi simţi nu numai să rămâi cu senzaţia ce ţi-o oferă gratuit Maramureşul. Locuri de vis, locuri de neuitat mai ales de noi aceştia care începem să le uităm.
– Că bine zici.

– Ţie ţi-au tăiat de tot piciorul?
– De tot…
– Stângul, nu?
– Stângul…
Cei doi pacienţi ai Spitalului Giorgio Maison din Madrid, acum în suferinţă, nu-şi puteau despărţi durerea fizică de cea sentimentală, după locurile şi oamenii pe care i-au lăsat acasă, după cei care i-au crescut şi cărora până de curând le spuneau neamuri. Se poate că le spun şi acuma, dar de aici de la patru mii de km distanţă, parcă feţele lor, purtările lor se estompau în ceaţa amintirilor. Mulţi dintre ei, n-o să-ţi vină a crede, se bucură că au fost bolnădiţi în acest idiot atentat asupra trenurilor şi nu au căzut la pat de boală obişnuită, cum acasă li se întâmpla de câteva ori pe an. Aici, fără acte de rezidenţă, nu-ţi ajungeau pesetas-i ca să te tratezi. Apoi spaima zilnică să nu fi “vânat” de poliţişti care repatriau sute de români zilnic, pierzând şi bruma de adunătură ce ai putut-o strânge. Pe lângă aceştia erau bandele de hoţi şi îţi e ruşine să spui că erau tot români care ştiau când se fac plăţile conaţionalilor şi te uşurau de toată agoniseala. Nu puteai reclama pe nimeni, nimeni nu te lua în seamă dacă nu aveai acte. Ba mint. Te luau. Te luau cu totul şi te trimiteau în ţară. Iar cei pe care i-ai denunţat “se îngrijeau” să-ţi rupă o mână, un picior, să nu te mai poţi folosi de ele în restul vieţii pe care-i mai avea-o
– Da, dar acum este altfel, se pornii Vasile, la povestit parcă intuind şi gândurile celuilalt. De fapt, era şi uşor să-i ghicească gândurile, care erau ale tuturor românilor veniţi aici cum au putut din ţară, după ce un an şi jumătate au trăit hăituiţi, neştiind cine-i va prinde primii: Poliţia, funcţionarii de la Oficiul de Emigrări sau cei aşa zişi români care s-au ticăloşit pe alte meridiane şi care-i vânau continuu şi insistent pentru a i tâlhări.
– Într-adevăr acuma este aici Domnul Sârbu care a fost ministrul muncii, când noi eram în ţară şi am “beneficiat” de mărinimia lui fiind disponibilizaţi. Poate-i pentru prima dată când ŢARA se interesează de cei care au rămas fără serviciu şi fără drepturi şi l-au trimis pe domnul Sârbu cu gesturi de protecţie şi caritate..
– Se aude că ne-or da acte. Atunci degeaba au “cotizat” cei înstăriţi să ne mai prelungească termenele, dacă avem acte ciupeala lor s-a dus.
– S-a dus şi ciupeala celor de la emigrări, care nu vor mai avea pe cine speria şi de la cine lua şperţuri, se gândi şi George cu voce tare. Dumnezeu să mă ierte că zic aşa, dar atentatul acesta, din 11 Martie 2004, nouă românilor ne-a adus şaptesprezece morţi, vreo optzeci de răniţi, dar şi mila patriei faţă de rătăciţii ei fii.
– Dintre români nu dintre rromi, cum spuneau unii, că ăia nu merg la lucru. Nouă ne-a adus o a doua naştere pe meleagurile lui Cervantes, naştere prin care ne vor reînscrie în rândurile oamenilor.

Jertfele noastre, ale românilor în Spania au fost ca număr, imediat după cele ale spaniolilor, şi se pare că n-au fost degeaba. Atentatul a determinat autorităţile să facă o cotitură în relaţiile cu noi, muncitorii români care am lucrat la negru. Ne-au promis, după câte şti, că ne vor elibera acte de rezidenţă în timp util, nu după ce-i îmbogăţim pe cei de la emigrări şi pe cei ce-i plătesc pe cei de la emigrări.
– De acea nici nu-mi pare rău că şi eu sufăr. După asta, mulţi vor trăi fericiţi şi aici, dar şi acasă.
– Să te audă Dumnezeu!
Oamenii aceştia care boleau prin spitalul madrilean, oameni rupţi de ţară, rupţi de familii, aşteptau…poate nici ei înşişi nu ştiau ce aşteptau, dar bani le trebuie fiecăruia şi ei au plecat din ţară, deoarece de mult nu mai aveau nici un ban. Erau minerii de dinainte de 1989 şi care nu mai sunt după marile disponibilizări. Aveau 18 ani de lucru în mină, se pricepeau să lucreze multe lucruri, dar nimeni după disponibilizare n-au mai dat o ceapă pe ei. De fapt, n-au fost disponibilizaţi, au fost desfiinţaţi. George era mecanicul de la Puţul I Sofia Săsar şi Vasile a lucrat la Borzaş, ani scurşi în subteran. Ce-i plăcea lui George la maşina “lui” de extracţie era că avea denumirea de “Petroşani I” . Acest lucru era deosebit pentru el, având senzaţia acută că tot timpul este într-un dialog cu minerii din Bazinul carbonifer al Văii Jiului. Cu toate că maşina era din 1936, ea era în funcţiune şi acuma. Un reporter din România, care a venit la ei imediat după atentat, le-a pus nişte întrebări”tari”:
– După acest atentat al teroriştilor şi după cum declară autorităţile spaniole există posibilitatea să mai fi şi alte atentate, nu doriţi să vă întoarceţi în ţară?
– Este singurul lucru pe care ni-l dorim, dar momentan el este imposibil.
– Cum aşa, doar vă duce, în situaţia creată, gratis în România.
– Am merge şi noi, numai că pentru noi, problema nu este aşa de simplă. Trebuie să ne hotărâm între a muri într-un atentat în Spania sau a muri de foame în România. Moartea prin înfometare-i cu mult mai groaznică. Aici, în acest spital, vezi lume puţină, dar suntem mulţi români în Spania. Foarte mulţi. Îmi aduc aminte de nişte legi “grozave” imediat de după Revoluţie. Una din ea interzicea străinilor să cumpere pământ din teritoriul României. Dacă le-au interzis, marii investitori s-au dus în ţări care au facilitat acest lucru. Spuneam că suntem mulţi, foarte mulţi aici în Spania, suntem în jur de un milion de români. Populaţie care ar cumpăni greu în demografia oricărei ţări. De noi, de populaţia A CEL PUŢIN TREI ORAŞE MARI DIN ŢARĂ, nu s-a interesat nimeni dintre conducătorii ţării. Să pierzi populaţia a trei oraşe mari şi să te faci că toate sunt bune în ţară, nu pare un lucru de cinste. Pe conducătorii din ţară guvernul de aici i-a “sensibilizat”, nicidecum nu s-au “autosesizat” domniile lor. Poate nu s-a cunoscut, dar tot minerii, care încă erau stăpâni pe ei, au început migraţia.