Operaţie care ducea la o suprapopulare a staţiunii în prima perioadă, iar în cea de-a doua tranşă le rămâneau paturile goale. La asemenea cerinţe din partea pensionarilor, conducerea Staţiunii a încercat cazarea pe numerele de paturi din camere, neţinându-se cont de componenţa familiei sau de sexul persoanelor. Menţionez că această formă de populare a Staţiunii a rămas din timpurile cât aceasta a fost în paragină şi nu se prea înghesuia lumea să o caute. Aceste stări de lucru se transformau în cazuri cu adevărat aberante de tipul că: într-o cameră puteai afla două familii şi încă două persoane individuale. La reclamaţiile lor, despre adunarea aceasta de tip “deschis”, li s-a răspuns că ei sunt la tratament, şi nu la odihnă. Dacă au primit cazare s-o folosească şi să-şi facă tratamentul, că ăsta-i scopul, celelalte…
I-a venit rândul şi lui Sandu la GHIŞEU. Am scris cu majuscule, deoarece s-a dovedit cel mai important lucru din staţiune. Aici au fost “chestionaţi ca la parchet”, cu toate că din actele prezentate şi tipul de bilet se deduceau toate informaţiile necesare acestor tipuri de proceduri.
– Sunteţi familişti? îl întreabă pe viitorul pensionar al Staţiunii administratoarea.
– Păi, nu se vede?
– Avem doar două paturi. Unul la bărbaţi şi altul la femei
– Doamnă, eu am terminat cu colectivizarea şi socialismul cam de mult. Pentru familia mea îmi doresc o cameră.
– Dacă asta doriţi, atunci aşteptaţi până la ora 15.
– Aştept, dar să nu fie cu CAP-ul.
– Atunci o să am camere. Nu era nici ora 12. Omul s-a dus la medicul staţiunii să vadă acolo ce va putea rezolva. Acesta, persoană rezonabilă, dar adept al zeilor romani, el votând întotdeauna cu Bacus, ceea ce-i dădea o stare continuă de bună dispoziţie de ne împacientare , indiferent de probleme. Spunea cineva că el ar fi fost directorul care a dus băile pe vremuri în faliment. Cu actele lui Sandu în mână, în care scria totul îl întrebă;
– Dar voi cu ce necazuri prin staţiune?
– Domnule doctor, după un infarct, am avut şi-o pareză la faţă, deci…şi un mic cadou din grădina proprie. Pune pe masa doctorului o carte, scrisă de el şi “argumentul de Maramureş”
– Mulţumesc, domnule, şi eu ce proceduri doriţi să vă scriu?
– Păi, la bolile pe care le am, ce ştiţi dumneavoastră că trebuie.
– Noa bine, bine. Deci ..v.vaa.năă, massssaj, ultra sunete şi…atunci, îi vede şi nevasta omului.
– Scumpă Doamnă, pe dumneavoastră ce vă supără?
– Păi…şi femeia aştepta ca el, medicul, să se uite pe fişă, acolo scria totul, dar tipul nu se obosea cu asemenea treburi. Păi.. reumatismul…î îî.

– Da, bine. Atunci..b b bă..i, ulll..tr..ra..scurte şi aerosoli, murmura în timpul cât scria pe fişa de proceduri, tratamentul care trebuia făcut şi orele la care se vor efectua.
– Mulţumim, domnule doctor .La bună vedere.
– Sănătate! Da, mulţumim, ne-o dorim şi noi..
Erau uscaţi de apa de ploaie pe la ora 15 când au primit cheia de la camera 307. Femeia, culmea domnule, “auzise deja” că personajul nostru îl cunoştea pe director şi i-a oferit o cameră…la etajul III unei persoane cu un infarct proaspăt. Era cameră separată, nu cu ceapeul, vopsită proaspăt şi el, în afară de procedurile prescrise de medic, mai trebuia în cele trei săptămâni să se antreneze pentru Ciomolugna, urcând cele trei etaje. Poate că omul nostru n-a luat în serios staţiunea aceasta, dar nici cei care deserveau staţiunea nu se omorau cu lucruri serioase. Soţia lui a “scăpat” prima şedinţă de aerosoli, deoarece nu au avut toate medicamentele care trebuiau amestecate. Normal, de unde să ştie oamenii aceştia că va veni nevasta omului, cu asemenea pretenţii, aşa că, dacă tot n-a mai avut ce face, s-a dus ea singură să ducă bagajele până la camera de la etajul III. Exact când s-a aşezat jos, să-şi tragă sufletul, a apărut şi băiatul ei, apoi şi soţul, care printre alte hobby-uri mai scria şi câte-o carte. După ce au servit masa de prânz, unde au avut impresia că au nimerit într-o tabără de copii, atât de mulţi erau sau poate lucrul acesta se întâmpla numai la masă, s-au întors în cameră să despacheteze şi să se pregătească de meciul din Campionatul Mondial de Fotbal pe care-l transmiteau în acea seară, jocul dintre Olanda-Croaţia. Vizionarea s-a făcut în grup la Club, ca după terminarea meciului să constate că au câştigat Croaţii cu 2-1. În camera 307 numai amicul meu era treaz, era incredibilă victoria croaţilor în dauna “portocalei mecanice” .
La deşteptare, cu toţii s-au trezit cu faţa la cearşaf. Afară ploua, reumatismele le acutizau durerile storcând din ei şi “ultima picătură de voie bună”. De fapt, nu a plouat doar în timpul nopţii, ploua deja de două luni şi nici frigul nu se lăsa dus, cu una, cu două. Cum nu era o zi de proceduri, au vizitat ce se putea vizita prin staţiune. Să nu crezi! Nu numai că au întâlnit cunoscuţi, dar au întâlnit chiar şi doi colegi de serviciu. Poate de aia se zice că “lumea-i mică”. Au mai întâlnit şi alte persoane, cu care, de regulă, te întâlneşti doar pe la nunţi. Nu de tare multă vreme, o familie chiar de aici din Sat Şugatag şi-au adus fiul la şcoala unde lucrau cei doi soţi, şcoală care avea şi clasă cu secţie de fotbal. Acum, ştiind că Sandu cu familia erau în staţiune, i-au căutat şi “au ieşit la o bere” la terasa Crăiască-i. S-au bucurat de revedere, dar n-au putut întârzia prea mult, deoarece în acea seară, Campionatul Mondial de fotbal transmitea Finala între Franţa şi Brazilia. Nimeni nu se îndoia de victoria Braziliei şi erau avizi de-o demonstraţie de fotbal cum numai brazilienii ştiu a oferi. Mai mult, oarecum se cam vedeau “puţinele” potriveli care au uşurat drumul echipei ţării gazdă, Franţa, pentru a accede spre sferturi, semifinale şi acum uite-i în Finală.

Unii puneau această “curtoazie” pentru Franţa nu numai că era ţara gazdă, dar s-au revitalizat relaţiile franceze cu NATO şi ăsta să fi fost “cadoul” poftit şi oferit de…politicieni. S-a întâmplat ca în seara finalei, toţi “şpicheri” radiourilor acreditate şi ai televiziunilor, să anunţe înainte de începerea finalei că jucătorii brazilienii au “ceva” indispoziţie stomacală. Atunci toată lumea a ştiut că victoria a fost “oferită” francezilor. Şi ca să nu fie discuţii, a fost o victorie franceză cu 3-0, ceea ce a bulversat pe absolut toţi iubitorii de sport, de fotbal. Davinson, cel mai scump fotbalist al lumii în acel moment, prezentat ca un vrăjitor al fotbalului, n-a realizat nimic. Cam tot atât au făcut şi Ronaldo şi Rionaldo şi toţi ceilalţi. Nu era prima oră când toţi microbiştii se jurau că n-o să-i mai intereseze fotbalul niciodată. In seara aceea au jurat acest lucru, încă odată.
A doua zi, cu toată ploaia, au început “explorările Ocnei Şugatag, în căutarea unor baterii la radio. Pe drum s-au întâlnit din nou cu familia Flamă, familie care acum aveau fiul la şcoala noastră în Baia Mare. De fapt, ei îi căutau pe Sandu şi familia sa pentru a le spune că le-a reuşit fiul şi să bea de bucurie o bere împreună. Interesându-se dacă căutau ceva anume, Sandu le-a spus că nu mai au baterii la radio. Familia Flamă, de bucuria reuşitei copilului, le-a adus seara un radio la curent, posibilitate de-a sta din nou la un pahar de… bere. Flamă le-a povestit câte ceva din istoria staţiunii şi a localităţii, chiar le-a arătat şi o fotografie din fosta ocnă de sare, acum inundată. Era un fel de altar, unde înainte de răspândirea spre locurile de muncă din subteran, minerii se rugau la Bunul Dumnezeu să le mai arate o dată soarele. Acum slatina aceasta care se foloseşte la toate procedurile este adusă din mina inundată, pe conducte, în staţiune, unde este încălzită şi apoi se foloseşte aşa cum ne-o prescrie medicul staţiunii. Le-a propus să viziteze şi Sighetul împreună. Familia Flamă mergea cu maşina şi-i puteau duce şi pe ei, mai ales că era Târg mare în ziua aceea în Sighet.. După procedurile de rigoare a sosit Domnul Flamă cu maşina lui, “Alfa Romeo” şi nu mult a durat că s-au şi văzut în Sighet, la restaurantul surorii sale, unde am servit o cafea. Au făcut turul Târgurilor pe jos şi la masa de prânz erau din nou în staţiune deoarece orarul procedurilor era destul de rigid.
Sandu a mulţumit domnului Flamă pentru plimbare, timp în care l-au văzut pe deputatul Berci care a fost inspector general şcolar şi aici s-ar mai putea adăuga ceva. Cu toate că aproape toţi pensionarii staţiunii erau din învăţământ, cine era obişnuit să se înghesuie, “să dea din coate”, nu se putea abţine nici aici, aceasta fiind unica preocupare a fiecăruia. Una dintre asistentele de la “ultrasunete” purta numele de Ivasuc. Omul nu s-a putut abţine să n-o chestioneze cu referire la legătura de familie dintre ea şi renumitul scriitor care, a mărturisit asistenta, a fost văr cu soţul ei.