Toma G.Rocneanu publică la editura Omega, 2001-a opta sa carte întitulată: Născuţi în timpul altora… Autorul e prolific, scriitura cochetează cu arta povestitului, iar distanţa de la povestitor la Toma G. Rocneanu este dată de lipsa unei cenzuri estetice care ar trebui să se afle la o ştachetă pe care o numim drastică. De ce scriem acest lucru ? deoarece Toma G. Rocneanu are în el o voinţă uriaşă care-l determină să stea în faţa foii de hârtie şi să lase amprente ale trecerii lui prin viaţă. Autorul (în general şi particular) foloseşte experienţa proprie şi construieşte lumi viabile care-l determină pe cititor să cunoască modele, story-uri, personaje, atmosferă. Ori ce poveste e la fel de bună(ca material epic) ca o altă poveste. Se poate scrie despre orice. Contează cum scrii! Toma G. Rocneanu porneşte în demersul său epic de la o idee viabilă în literatura ultimelor milenii. Începând cu 1001 nopţi şi terminând cu Hanul Ancuţei, oamenii se întâlnesc şi-şi spun unii altora poveşti despre alţi oameni, despre lume. În dormitor, la han, pe stradă, în autobuz etc. se poate sta de vorbă.
Toma G. Rocneanu demarează epicul în cimitirul satului. Bun prilej (zicem noi) de aduceri aminte. În faţa morţii-cei (încă) vii-stau de vorbă. Trec pe strada comunală, văd case, îşi amintesc de cei plecaţi. Frânturile de existenţî, spuse, se transformă în şuvoi (aşa ar trebui) epic. Rezolvarea (structura) cărţii e simplă. Să-ţi mai spun o poveste. Cam aşa se succed aşchiile de epic. Buia, Alexandru, mina şi minerii-apar şi dispar precum fantomele. Nu se fixează în cadru.Se mişcă precum umbrele, într-o ceaţă (mult prea) deasă. Scene care ar putea deveni antologice (vezi:frigul şi degerăturile, crăpatul cizmelor de cauciuc) rămân fixate precum alte scene nesemnificative ca întâlnirea din autobuz. Totul în viteză. Revoluţia din decembrie, drumul printr-un Cluj îngheţat etc, etc. sunt secvenţe care din nefericire se îndreaptă spre specia ciudată a unor dări de seamă.E păcat că Toma G. Rocneanu nu pune carne epică, nu are răbdare să construiască lumi. Poate că din dorinţa de a scrie cărţi, multe cărţi, autorul nu se aşează la masa de scris, încercând să scrie o carte.
Toma G. Rocneanu are nevoie de-o minte limpede care să-l cenzureze, să-l îndrume pentru ca piaţa literaturii române să câştige un scriitor autentic. Până atunci, trebuie să salutăm munca acestui om, în domeniul atât de controversat al literaturii române. Unde există un potenţial, apar şi rezultate. Toma G. Rocneanu are un potenţial ieşit din comun, aşteptăm cu încredere rezultatele şi sperăm că nu vor întârzia să apară
MARIAN ILEA -scriitor-redactor şefGraiul Maramureşului-Baia Mare.

Fără discuţie, Toma G. Rocneanu este până în prezent cel mai prolific scriitor băimărean de după Revoluţia din ’89. De la debutul în volum (1993) a apărut de şase ori în librării ! Aproape anul şi cartea. În mod sigur, o parte din operă a fost scrisă înainte de ’89, “invazia” din aceşti ultimi ani nefăcând decât să confirme acest lucru. Ultima apariţie “Iubirile Elisabetei”, Editura ISO, este rodul “puternicei emulaţii spirituale datorate vizitei” în România a Papei Ioan Paul al II-lea. Înaintea acestei vizite, a apărut un volum de versuri semnat de Karol Jozef Wojtyla, numele adevărat al Papei. Sub impulsul acestor poezii, Toma G. Rocneanu a scris “iubirile Elisabetei”. Volumul are o alcătuire cel puţin ciudată, pentru starea sufletească a personajelor autorul citând versuri din diferiţi poeţi:Wojtyla, Eminescu, Tulbure, Blandiana, Deşliu, Coşbuc, A.Toma, alese destul de inspirat respectivelor momente. Povestea Elisabetei, “frumuseţea Băiuţului”, este relatată cu măiestre, insistând doar acolo unde faptele sunt mai importante. Traseul Elisabetei:Băiuţ-Dămăcuşeni-Baia Mare-Pertila nu este lipsit de peripeţii. Nici în această carte Toma G. Rocneanu nu renunţă la prezentarea unei lumi, pe care o cunoaşte atât de bine, cea a minerilor, a celor care “au două nopţi”. Sărăcia anilor de după război, munca în minele întunericului pentru a scoate la suprafaţă valorile subteranului, condiţiile mizerabile de la locurile de muncă, dar şi din apartamentele insalubre, puţinele distracţii ce pot fi oferite de un oraş minier etc. sunt cu măiestrie descrise de autor. ŞI PRINTRE TOATE ACESTEA, SE STRECOARĂ IUBIRILE NEFERICITE ALE FETEI DIN BĂIUŢ, care, în mod sigur, într-o altă lume, ar fi avut şi o altă soartă, mult mai bună. Dar aceasta este lumea pe care autorul o scoate din lumina tiparului. Suntem convinşi că vor urma şi alte cărţi, Toma G. Rocneanu ate încă multe să ne spună.

Grigore Ciaşcai

Lansată în holul Teatrului Municipal în august 2000
Moderatorul lansării a fost Roman Gheorghe directorul adj. al teatrului
Au prezentat prof. Nicolae Scheianu
Prof . Rusu Dumitru
Octavian Butuza
Prof. Dumitru Fănăţan

Prin cărţile sale despre mine şi mineri pe care le-a oferit, în ultimul timp, cititorilor, Toma G. Rocneanu poate fi perceput ca un scrib a vieţii acestora, al luptei dure carte se dă între om şi stâncă în adâncul abisal şi plin de pericole permanente al pământului. Minerul lucrează “ca un ocnaş” în străfundurile întunecate ale pământului pentru ai smulge acestuia, în beneficiul oamenilor, cu eforturi titanice şi permanente riscuri, o parte din bogăţiile pe care le ascunde ca un avar şi de care se lasă cu multă greutate deposedat. Se pare că “roca” atât de dragă autorului ar constitui chiar rădăcina patronimului său -“ROC”- la care a adăugat sufixul “neanu” i-ar determina numele: “ROCNEANU”. Ultima sa carte, “PRIETENUL MEU ANDREI” , publicată la începutul anului 2000, la Editura “Omega” din Baia Mare, întăreşte sau reconfirmă dragostea şi, poate, nostalgia autorului pentru mine, mineri şi minerit.
Deşi este o scriere liniştită, liniară, logică într-un fel, fără extravaganţe sau efecte stilistice moderne, fără transtextualism, autoreferenţialitatea – caracteristica ei de bază – îi conferă totuşi un iz de postmodernism. Dar această autoreferenţialitatea – o obsesie a literaturii moderne – rezultă mai mult prin ricoşeu din acţiunea, mereu reluată, pe alte coordonate a scriiturii. În fond, “ceia ce pare a
fii” este un dialog continuu şi incitant între vocea auctorială şi personajul principal, Andrei, întrerupt adesea de excursuri pe cele mai diverse teme existenţiale, prezente ori trecute. Andrei este “provocat” insistent de comilitonul său , aproape forţat, să-şi destăinue viaţa în toate detaliile ei, fără nici o omisiune, exact ca un credincios sau poate necredincios, la “spovedanie”
Povestea vieţii lui Andrei, expusă la insistenţele chiuasi -imperative ale naratorului, este canavaua pe care se brodează întreaga acţiune, cu ramificaţiile ei – uneori prea stufoase şi inutile-ale cărţii. Obsesia minei şi a mineritului, cu trecutul, prezentul şi viitorul lor îşi fac simţite prezenţa în toate paginile cărţii, chiar şi acolo unde confesiunea protagonismului se referă la alte teme, total divergente. În carte sunt evocate multe amintiri şi întâmplări din viaţa personală şi familială a celui ce povesteşte, conjugate cu altele, de aceiaşi natură ale celor ce-şi petrec o bună parte din viaţă în tenebrele subterane, cu toate pericolele, directe sau potenţiale, la care aceasta este, în permanenţă, expusă. Primejdiile şi accidentele de tot felul, înregistrate efectiv, ori numai virtuale, în lumea din adâncuri, dominante, printre puţinele satisfacţii pe care le aduce meseria de miner sunt prezentate cu unele suspansuri ori scene de groază, cum este , de exemplu, accidentul din seara unei sărbători de Crăciun în care şi-au pierdut viaţa doi ortaci, iar mulţi alţii au fost răniţi (pag 21). Această viaţă aspră, dură a minerilor, ale căror principale unelte de producţie sânt ciocanul şi lămpaşul,îi
solidarizează, îi înfrăţeşte, îi apropie, dându-le, în plus iluzia că ei, ortacii, au dreptul la alte norme de viaţă, la privilegii, în comparaţie cu oamenii de rând. De altfel, după cum spune autorul (la pag. 30), “cuvântul ortac este intraductibil în alte limbi”. Firul evenimentelor trece prin multe puncte critice din viaţa povestitorului: accidente, boli, spitale, fabrici etc., neocolind nici situaţia social-politică şi economică deplorabilă a românilor din timpul dictaturii comuniste, denunţând minciuna, ipocrizia şi impostura pe care acest regim monstruos se baza.
Dacă topica frazei n-ar fi uneori în suferinţă şi dacă s-ar fi evitat unele locuri comune ori vocabularul frust, atunci valoarea lucrării în discuţie ar fi fost mult mai mare. Totuşi, cartea se citeşte cu interes şi cu profit intelectual, generate de pluralitatea temelor conexe abordate, de naturaleţea şi sinceritatea scriiturii, atât de către cei care ştiu totul despre mine, mineri, şi minerit, cât şi de cei care nu ştiu nimic. ION M. MIHAI 1o. o6. 2ooo

Cartea a fost lansată în 2 februarie 2000 în holul Teatrului Municipal.
Au prezentat prof. Ion Burnar
Prof. Nicolae Scheianu
Prof. Dumitru Rusu
Moderatorul acestei lansări a fost Directorul adj. al Teatrului Municipal Gheorghe Roman
Cronica aceasta a fost inclusă în volumul:”Scriitori din Maramureş” de Ion M. Mihai, Editura LIMES