Colegul sau “de cleste” s-a impiedicat si a cazut. In cadere a impins teava spre el, cu umarul si teava, i-a prins piciorul sub ea. Piciorul i-a ramas strivit. Dupa vreo sase luni de ingrijire medicala a putut merge iar. Cu toate ca si-a vazut fotografiile piciorului, piciorul nu-l supara in nici un fel, de atunci n-a mai avut incredere in el. Se temea sa nu se “farme” iarasi. Asa ca de atunci “poarta” cioca. Cum era tot timpul singur, fiind pensionat de boala, tot singur trebuia sa-si faca “piata”. Dar cum pe atunci beneficiam de o “alimentatie stiintific rationalizata”, ca sa manance si el ceva-fiind singur – uneori timpul insumat de stat la cozii era de 14-16 ore! Un pensionar de boala, cu un picior bolnav si-o cioca langa el, efectiv nu putea sa se presteze un atat de indelungat “serviciu de sentinela”. Randul la lapte se facea in jurul orei doua, din noapte, laptele sosea pe la sase. Pana pe la 8-9 isi rezolva si painea, daca sosea. Cum carnea se rationalizase, nu se dadea numai la sarbatorile nationale. Salamul sau parizerul (nu mai conta, intrucat la un cartier de douazeci de mii de oameni se aduceau spre vanzare 140-160kg), pentru a-ti batisona stomacul cu el, iti trebuia sa prinzi ceva, aveai un rand de oameni, care deja aveau o “vechime” de 6-8 ore si o sanatate buna. Si chiar daca printr-o minune, ai reusit sa “pui mana” pe o portie de salam, iesirea din rand uneori era mai anevoioasa, decat statul la cozi. N-au fost putini aceia care, cu salamul in mana, au fost calcati in picioare, incercand sa iasa din rand si, daca din fericire n-ai ajuns la spital, doua trei zile trebuia sa stea cu pansamente pe picioare, pe locul “calcaturilor”, sa-i treaca vanataile primite la “dobandirea” salamului, sa fie apt de un nou asalt, asupra altei bucati de mancare. Nemaiputand suporta salbaticia asta, in care piciorul lui, in loc sa se vindece se albastrea vazand cu ochii, dupa “tratamentele” descrise, a luat un litru de Trocadero (inventia impuscatei) l-a baut, si mai departe nu mai stie ce s-a intamplat cu el. Cand s-a trezit, a constatat ca era de fapt in bucatarie, cu spatele pe ciment…ii era frig. Viata lui nu s-a terminat atunci. A mai trebuit sa stea si sa se impinga, sa urle de durerea piciorului bolnav “uitat” cine stie pe sub care om din randurile acelea, in care asteptau “sa prinda” ceva de-ale gurii, sa aiba ceva de mancare. Povestea ca de la 1 mai si pana la 23 august n-a vazut carne in frigiderul sau. Apoi a aparut tusea, la inceput “numai” de forma, apoi accese si cand l-au internat la spitalul TBC i-au “garantat” inca o luna de viata. O luna de viata-n “iepoca”. Neavand familie, copii, Cioca s-a resemnat si dezgustat de “placerile vietii” parca astepta, parca-si dorea moartea! Singura placere pe care si-o manifesta era faptul ca aici mai putea conversa cu cate unul. Acasa nu avea nici cu cine se certa. Dar setea de viata din el s-a stins pentru totdeauna. Era un mort inca in viata, dar era un mort incomod. Vedea si auzea tot ce nu trebuia. Umbla prin saloane dupa medici, era ca un fel de “cainele” Domnului. Vedea ce medicamente prescriu “colegilor” lui si ce medicamente li se dau de catre asistente …care s-au “pierdut” pe parcurs…si el le povestea tuturor in gura mare, de fapt povestea tot ce vedea si auzea, tot ce se intampla in spitalul mortii. Erau asistente care-i explicau ca: “unor bolnavi, n-are rost sa le mai dai medicamente, ca, veci, nu se vor face bine” Asta asa si era. Majoritatea celor internati aici, in acest spital, de regula se intorceau acasa “cu picioarele inainte”…si atunci? Stiind acestea, de ce putinele zile care le-au mai ramas erau furate oamenilor acestia?

Sunt oameni care vad in om numai culoarea pielii doar, daca mintea si sufletul pot trece peste aceste amanunte, vezi ca in orice microsocietate sunt grade, ranguri. La intreprinderi, grade, acasa grade, in familia ta, grade, in familia nevestei, grade, la stat la randuri, grade, la masini, grade. Intr-un cuvant, ori unde mergem, ori suntem sefi, ori suntem resturi, mai frumos spus, ceilalti.
Nevasta asta a mea, frumoasa cum o vedeti, mi-a fost draga de cum am vazut-o prima oara. Dar ai mei n-o vroiau, ai mei nu vroiau sa mi-o dea mie, greu, foarte greu ne-am putut aduna, dar ei nu si-au schimbat atitudinea nici dupa casatorie. Toata viata mi-am cheltuit-o sa-i molcomesc cand pe unii cand pe altii, ca sa nu se “arunce” unii asupra celorlalti; pentru mine, pentru familia mea, n-am avut niciodata timp! Sincer va spun, nici nu stiu cand i-am facut si crescut puradeii. Daca n-asi fi fost angajat, nici nu-mi vine sa ma gandesc la ce se mai putea intampla, ca si din salariu trebuia “rupt” pentru “atentii” la persoanele cu “rang” din familia mea, din familia ei. Asa mi s-a macinat viata. De n-ar fi fost ea, piranda mea, asa cum este si cum mi-a creat-o bunul Dumnezeu, n-as fi apucat nici ziua aceasta. Supararile mele sunt sigur c-o dor si pe ea, cu toate ca nu-mi spune. Ea, acum, in familie n-are nici un ban, nici un sprijin, numai cei patru puradei. E suparata ea destul, n-as vrea sa-i mai fac si eu alta suparare. Cu toate acestea vad ca moartea n-o sa ma ocoleasca prea mult si ea, nevasta mea, saracuta se zbate cu imposibilul, sperand ca poate, poate m-a smulge din ghearele mortii, sa nu ramana ea singura in “fata” rudeniilor ei, in fata “rudeniilor” mele, in ghearele lor. Atat de mult am dorit si luptat sa curm aceasta vrajba intre familii, dar in zadar. Lacomia i-a orbit. In aceste momente nu mai stiu ce sa-i zic, s-o mai incurajez, as minti, daca as stii ca ar folosi, dar daca o viata s-a risipit in zadar ce mai pot face cateva momente?! Acesta-i motivul pentru care ma vedeti ca eu plang intr-una cand imi vad sotia, fiindca acestea sunt ultimele ganduri pe care nu doresc sa i le spun ei, s-o mai necajesc in plus. M-am mai gandit ca moartea mea sa nu se petreaca in acest spital. Poate ati auzit de “cimitirul elefantilor”. De unde ma trag eu acolo era asa ceva la marginea unei paduri, satenii isi duc animalele bolnave. Acolo vin lupii si le sfasie. Locul e intotdeauna plin de oase. Cand n-au animale, fiarele tot mai vin, mai ling din oasele ramase. Acolo doresc sa plec si eu, dorinta mea este sa dispar fara urma. Nimeni sa n-aiba habar unde sunt…asta mi-e ultima dorinta…Asa o sa fac, dar mai am o mica rugaminte la tine, Cioca!
– Ca zi odata, ce astepti?!
– Ma uit in fiecare zi la tine si vad bine ca nu te poti desparti de cioca. Chiar m-am gandit sa ti-o fur. Poate mai devreme as fi reusit, acum cand am atata de putina viata in mine, stiu ca n-o mai pot face. Asa ca te rog frumos, am curajul sa ma duc sa ma manance lupii..dar cu cioca m-as simti mai barbat, iar sa astept sa mori tu primul, acum sunt sigur ca nu se mai poate. Asa ca rogu-te, da-mi tu mie cioca ta! Da-mi o felie de curaj in fata mortii!
Cioca s-a zburlit de tot. Nu si-a imaginat ca cineva i-ar dori moartea sa-i fure cioca, o bucata de lemn, dar ce l-a incrancenat asa de puternic a fost destainuirea si hotararea acestui om pirpiriu si modul cum el a crezut ca-i face bine familiei sale, jertfindu-se atat de barbar. De fapt, jertfa aceasta n-a inceput acum, ci in momentul in care s-a bagat sluga la neamuri.

Din ceea ce mai povestea, reiesea ca cel mai bun suport moral in viata, tot de la nevasta-sa ii vine. De la traiul lor impreuna. El, fiind destul de labil psihic, avea oare sentimentul vinovatiei?
In cealalta ordine de idei, cred ca putini barbati sunt cei care sa nu-si fi inselat nevasta, daca el nu-si punea “cenusa in cap” poate si familia lui ar fi mers in “continuare” fara nici o sincopa. Dar el nu era un “vantura lume” si, cu toate acestea, cate nu i s-au “dat de cap”. Sincer sa fiu, imi era mila de el, dar nu-i mai puteam da nici un sfat. Aparu Aurel:
– Ei, ce mai spuneti?
– Dupa locul descris, incepu Andrei, dupa schitele pe care le ai aici, cred ca cel mai bun lucru ar fi o combinatie intre desenul “B” si desenul “H”. Luam de la desenul “B” structura de rezistenta si panourile solare, iar de la desenul “H”, peronul, tipurile de balcoane si mansarda. Arhitectonic vorbind, n-o sa facem un “hibrid” de stiluri intrucat ambele au acelasi stil constructiv, arhitectural, deci se pot conjuga si, daca privesti atent si completezi “B”-ul in dreapta si “H”-ul il amplasezi in stanga, vei avea placerea sa constati ca, intr-adevar, se pot cupla, constituind un ansamblu perfect. Pe elemente, sectii si desene, preturile se estimeaza intre trei sute de milioane si cinci sute de milioane. Ceea ce iti recomand eu se inscrie in trei sute saptezeci de milioane
– Andrei! M-ai dat gata. N-am sperat ca asa repede sa-mi poti da o solutie viabila. Poate-mi spui si in cat timp pot intra in ea?!
– Nimic mai simplu, daca imi spui cati oameni vei avea la lucru. Cu o echipa complexa de sapte persoane, in doua luni si jumatate poti intra in ea. Conditia e ca fundatia sa-i fie sapata mecanic!
– Andrei, e grozav!…Dar inca ceva, preturile acestea sunt rigide?
– Nu. Aici se prevede un anume material. Fundatia e din piatra, peretii din caramida, finisajul manual, etc. O fundatie de beton are nevoie de douazeci si sapte de zile, claditul in BCA, zece zile, plansele, finisajele, toate se pot “reaseza”, ieftini, in functie de optiuni, calitatea materialului, distantele de la care se transporta si, nu in ultimul rand de calitatea mesterilor. Numai ei sunt capabili sa-ti dubleze pretul, din manopera.
– Andrei, esti extraordinar! Pur si simplu credeam ca o sa dureze mai mult. Imi place solutia pe care mi-ai propus-o. Imi convine, doar doua lucruri te rog. Sa ma lasi o saptamana sa savurez propunerea ta. Iar eu ma las pe “mana ta” sa-mi angajezi mesterii. Daca sunt ca tine, stau pe ganduri sa-mi dau semnatura ta, ca specimen, s-o prezint la CEC, cu drept de-a scoate banii necesari. Cand vrei si cum vrei sa-mi “ridici” aceasta vila. Eu cred ca nu vei fi nemultumit de generozitatea mea. Ce raspuns imi dai?
– Aurel! Am si eu aceeasi rugaminte la tine, permite-mi si mie un timp de gratie. Este un mare angajament si eu am fost solicitat doar consultativ. Ori, daca preiau aceasta lucrare, evident ca trebuie sa renunt la celelalte, ceea ce nu-i deloc simplu cand oamenii sunt de onoare si au mizat pe cuvantul tau. Deocamdata acesta-i raspunsul meu!