Sub aceasta definitie, de toti acceptata, deci necontrolabila, Voichita s-a sfarsit… Moartea ei a adus o umbra de tristete peste intreg satul. Pierduse un om, un om bun, un om de nadejde si mama unui copil. In aceasta lumina, oamenii vorbeau cu regret despre acest nefericit eveniment. Poate uitarea s-ar fi asternut mai repede daca intr-o zi de targ, doua femei nu s-ar fi “capuit” in plina piata! Femeile erau maritate, la casele lor, de altfel considerate bune gospodine, numai ca Achim le-a impacat. Nimeni n-ar fi putut spune din ce “s-au luat”, dar felul in care s-au linistit in preajma lui Achim, a pus lumea pe ganduri, pe idei. Una dintre femei era Neta, femeie maritata cu un mestesugar, care lucra costume populare. Omul, harnic fiind, avea si ceva “stransura” si mai avea si vreo cincizeci de oi. Deci nimeni n-ar fi putut zice ca Neta avea numai grija casei si a “caierului”, a povestilor. Ii cam placea sa-si bage nasul in treburile altora…Nici de gura nu era mai domolita, fiind una din “intovarasite”, s-ar putea spune ca ea l-a “investit” pe Achim ca baci al “intovarasitilor”. Barbatul Netei, om cumsecade, muncitor, cu castiguri apreciabile, era placut la infatisare si vorba. Ce si-ar fi putut reprosa era ca inca n-aveau copii, cu toate ca erau “luati” de mai multi ani. Cealalta “combatanta” era Mina…o vecina a familiei lui Achim. Barbatul ei era butinar, din lemnele taiate de el si alti butnari s-au facut toate casele din sat, care-s mai noi. Era un barbat inalt, frumos, atletic, renumit pentru puterea lui. Partea slaba a casniciei lor era ca, taiatul lemnelor, pe el il “tinea” in padure si treburile casei, gospodaria o “tinea” pe Mina in sat. Nici ei n-aveau copii si, ca si cealalta familie, mai aveau si niste oite. Vasile, barbatul Minei s-a inscris in “intovarasii” ca sa nu trebuiasca sa mearga el sau sotia cu oile. Cu asta au scapat de un gand, dar lui Vasile nu i-a placut deloc ca baci era Achim, pe care-l stia si ca vecin, si fata de el nutrea un dispret ca barbat. De asemeni nu-i era pe plac cat de “curat” era Achim in ceea ce-l privea pe omul Achim, ori se stie ca, la un baci, curatenia este “tabu”. Din mainile lui spalate, dar mai ades nespalate, vei manca ani de zile branza facuta de el. Daca oamenii asa au hotarat, nu s-a opus cu indarjire, intrucat lipsind atata timp din sat, nu putea indrepta singur toate strambatatile. S-a mai lasat influentat si de Mina, cu toate ca el era prieten bun cu Laurentiu, baciul comunal al “neintovarasitilor”, baci care i-ar fi luat si oile lui, intrucat nimeni nu se opunea parerilor lui Laurentiu, stiut fiind ca el conducea satul si nu primarul “ales”, atunci cand era vorba de o problema obsteasca. Totul ramanea asa cum spunea Laurentiu si nu cum spunea “tovarasul presedinte”. Ei, asta-i omul. Din comoditate, din dorinta de-a fi lasat in pace, “s-a dat” pe “mana femeii”, cu toate ca a observat ca nu i-a facut un serviciu lui Laurentiu si ca nici el nu-i incantat de lucrul acesta, considerandu-se prieten de-o viata cu Vasile, care de data aceasta, a facut “invers” de cum ar fi trebuit. Il mai durea pe Laurentiu si faptul ca nimeni nu-si putea da cu presupusul ce va iesi din “intovarasire” Dupa galceava din targ, dintre cele doua femei, cam la vreo saptamana, Neta a fugit de la sotul sau la Achim, fara a da nici o explicatie. Achim in acest an n-a mai fost “promovat” baci. Lumea, de doi ani s-a cam saturat de el, de “meseria” ce-o facea Achim.

Mi-am dat seama ca el cumva se impingea prea tare in mine. Simteam ca ma rupe. Am facut cum am putut si am fugit acasa. Doua saptamani am fost bolnava. M-am dus si la un medic si de-abia m-am facut bine. Doctorul mi-a explicat ca “organul lui” este mai mare decat este normal si asta poate distruge o femeie. Zicea ceva de elefant, nu mai stiu ce. Destul ca pentru mine a fost o grea incercare si de-mi pare rau de ceva, este faptul ca mi-am jignit barbatul pentru “elefantul asta puturos si had”.
– Dar cu Neta, de ce v-ati “paruit” in piata?!
– Neta plecase dupa mine la Achim. Ea era o fiinta posesiva “pe aceste” lucruri. Ii era frica sa nu-i iau “elefantul” cu care am avut si eu odata o slabiciune…dar de care m-am lecuit repede. Acum…Dumnezeu s-o ierte. Ceea ce si-a dorit…a avut…cu toate ca aceea i-a fost sfarsitul. Biata fiinta omeneasca, supusa ispitei…
– Interesante-s ispitele acestea si greu ne mai putem abtine. Dar ce groaznic sfarsit a avut sarmana femeie, neputandu-si domina instinctele. Atunci probabil se spune: “ca dai cinstea pe rusine”…Nu? interveni Mircea.
– Ce sa-i faci, asa-i omul…supus greselilor, ispitelor, confirma Andrei.
– Ne-om “trage” catre casa. Noi cand ne mai intalnim, Andrei?
– Sa fiu sincer, nu prea stiu. La noi este “varf de sarcina” la constructii, dar ramanem “pe telefon”…Bine?
– Bine. Atunci…te las. La revedere, Andrei.
– Numai bine, Mirceo!
M-am despartit astfel de prietenul meu Andrei, care in trei zile cat am putut sta impreuna, nu mi-a permis sa-mi scada tensiunea sub 180. Fiind langa el, uneori am simtit ca parcurg etape din viata lui si el. Nu uit ca prima oara l-am prezentat ca prieten si abia acum pot sa spun despre el acest lucru, cand, mai bucuros sau mai putin bucuros, mi-a dezvaluit crampeie din viata lui, cu necazurile si implinirile sale, cu lucruri incredibile, dar niciodata n-a uitat ca e om. Mi-a umplut viata si, de ce sa mint, m-a impresionat deosebit de mult. Ceea ce eu regret este ca, nu de putine ori, a avut nevoie de un prieten si atunci nimeni, nici din intamplare, nu se afla langa el. Cu toate ca psihicul ii parea labil, al cui n-ar fi fost daca ar fi trecut prin atatea, am convingerea ca este un caracter destul de hotarat si in viata n-a sovait. Abia ne-am despartit si mi-e dor deja de el. Au trecut cateva saptamani si nu l-am putut “prinde” la telefon. Timpul se scurgea dupa legile lui. Intr-o zi cautam pe cineva pe strada “Aurel Vlaicu” cand o auto “Volvo”, numai cu putin ca nu “m-a strans” de parapetul care margineste soseaua. Am deschis gura sa urlu, sa ma auda, sa ma vada, sa-i torn un potop de injuraturi cand, de la volanul masinii, imi face cu mana, nimeni altul decat Andrei. Langa el, in cabina, mai erau inca doua fiinte, care din descrierea lui, nu puteau fi altcineva decat fiica si sotia. Si ele mi-au facut cu mana. Deci familia s-a reintregit, s-au impacat. M-am bucurat pentru el, bucurie care avea si o nuanta de tristete. Credeam ca prietenia noastra s-a cimentat si ma vad singur ca un harb gol. Se pare ca in acesta lume nu se poate aduce fericirea pentru toti si pentru toate sufletele…Poate-i randul sufletului meu sa se chinuiasca, sa se chirceasca…Un timp n-am mai avut nevoie de nimeni.

“Fii fericit cat poti si sufera cat trebuie”

Toma G. Rocneanu – un prozator care innobileaza mineritul prin dragoste

Toma G. Rocneanu este printre putinii, daca nu singurul scriitor contemporan, care abordeaza tema mineritului, altfel decat am fost obisnuiti sa o cunoastem.
Demersul sau epic innobileaza munca si oamenii adancurilor, dintr-o perspectiva larga, tandra si in acelasi timp nepartinitoare. Fie si numai din acest motiv, ortacii maramureseni, si nu numai, i-ar putea fi recunoscatori, asa cum recunoscatori i-ar putea fi toti cititorii, mai ales din tagma politica, obisnuiti cu prejudecatile de tip “mineriade”.
“Breasla lor, a minerilor este o societate mai aparte, minerii fiind oameni cu un real simt al dreptatii si cu o opinie publica puternica…” noteaza undeva autorul. Romanul de fata, prin personajul sau principal, Todut, ne poarta intr-o lume parca iesita de pe icoanele de sticla ale ardelenilor, intr-un peisaj aspru, dar umanizat de oamenii lui, cu toate avatarurile unei vieti-calvar, a unei vieti care, daca nu sti s-o imbratisezi, te sufoca ea, iremediabil. Este urmarita copilaria eroului petrecuta intr-un spatiu arhaic si modern totodata, dintr-o asezare minereasca de la poalele muntilor Rodnei, pana la implinirea profesionala. Accentul este insa pus pe sentimentul biblic, parca: Daca dragoste nu e, nimic nu e! Ca si in romanele anterioare, autorul urmareste viata oamenilor adancurilor, de la minerul simplu la director general, cu obiceiurile specifice acestora, dar mai ales viata afectiva’ a personajelor. Finii rosu al cartii este insa cea a iubirii ca realizare plenara, dincolo de iluzii, dezamagiri. Nimic nu este gratuit in proza lui Toma G. Rocneanu. Scriitura este fireasca, fara inflorituri stilistice, verbul curge lin sau tumultuos in functie de starea sufleteasca a eroilor.
Autorul are stiinta zicerii, fara a fi ostentativ, fara a cauta sa revolutioneze limbajul literar, fraza este sfatoasa, batraneasca, adica inteleapta, grava; filosofia celui pentru care eternitatea se opreste la gura minei, sau nu se mai opreste niciodata. Cartea, in acelasi timp poate fi considerata si un document literar, sunt urmarite obiceiurile, traditiile lumea pre si post decembrista, morala, educatia, inclusiv micile meschinarii ale politicii locale. Intr-un cuvant, un roman care ne obliga sa-i privim pe mineri cu alti ochi, cei ai afectiunii si intelegerii.
Ion Burnar
Amintirile care-1 seduceau mai mult pe Todut, in aceasta linistita dupa amiaza, erau intamplari din copilarie. Si cati nu ne intoarcem cu nostalgie si placere la frapanta noastra copilarie? Linele dintre ele, erau vesele, copilaresti in adevaratul sens al cuvantului, altele grave, cu repercusiuni in dezvoltarea ulterioara, a fostului copil. Toate sunt amintirile noastre, toate ne-au calauzit, intr-un fel sau altul, viitorii pasi, viitoarele actiuni…
Acum, in acest moment, il obseda o intamplare mai aparte.
S-a intamplat cam pe la varsta de zece ani… Locuiau intr-un sat de munte. Taica-sau lucra in mina, la trasul vagonetelor cu calul. De avut, aveau doi cai, dar in mina, foloseau doar unul cate o saptamana, dupa care-1 schimbau, cu celalalt, altfel calul orbea.
Asa se face, ca pe langa casa, intr-o saptamana aveau un cal, iar in cealalta saptamana altul, cu ei rezolvandu-si problemele gospodaresti ivite intre timp.
intamplarea despre care-i vorba, s-a derulat intr-o toamna tarzie, asteptand ninsoarea ce urma sa cada peste sat. Acolo, in acel sat de munte, cand ninge, muntenii asteapta… Asteapta sa vada cate zile va ninge… Cat de mare va fi stratul de zapada…