Soarele se scurgea lin în spatele dealului Dura, ca şi cum s-ar prelinge printre degete, aducând o înserare tăcută, dar neliniştită pentru mulţi oameni. A mai trecut o zi, se pare că nu cea mai bună. Carte de faţă abia a primit tuşul tipografic pe primele pagini şi “Electrica” decupla curentul la Regia Naţională a Mineritului Baia Mare pentru datorii neonorate, datorii care s-au acumulat pentru că guvernul nu a alocat subvenţiile promise. Însă adevăratul şoc a fost mârşavul “plan Andersen”, un raport bine plătit care desfiinţează mineritul de stat din România. Lumea credea că solul ţări-i deja epuizat, dar stupoare: în timp ce minele se-nchid şi minerii sunt trimişi în şomaj, firmele străine particulare, se înstăpânesc peste fostele areale miniere. Oamenii, lumea ca atare, este stupefiată de “mersul “ activităţii de profil din ţară. Dacă guvernul ar fi avut banii de plăţi compensatorii, chiar din ziua aceea, din ultimii şapte mii de mineri ar mai fi rămas doar două mii. Soarele îşi continua “căderea” în apus, dar acest apus mai trist ca oricare alt apus, închide răsăriturile speranţelor din sufletele familiilor celor cinci mii de foşti mineri. În al doilea război mondial cota de sânge a României a fost de trei sute de mii de oameni. Mineri au fost până în 1995 jumătate din această cifră. Cam tot în patru ani au dispărut dintre ei mai mult de o sută de mii. La aceste realităţi inimaginabil de crude, cuvintele nu-şi mai au rostul, poate doar: “cine a mai rămas, şi care urmează?”
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea
(din imnul foştilor mineri)

Baia Mare, octombrie 2002

Apărut în INFORMAŢIA DE MARAMUREŞ

De când au luat conducerea actuala formaţiune politică, şi-au propus o serie de măsuri mai bune sau mai rele, prin care să poată reduce banii ce se scurg de la buget, măsuri care de altfel era o continuare de”asanarea economiei” încercată şi de guvernele anterioare. Toată lumea ştia şi era convinsă că trebuie o schimbare în România, o schimbare mare, dar nimic nu-şi are rostul dacă nu se văd roadele, dacă n-au un randament mai bun faţă de starea pe care doresc s-o înlocuiască. În mare privatizarea economiei s-a făcut dar se pare că s-a uitat de ce a trebuit făcută privatizarea marii industrii. A aşa numiţii coloşi industriali care afectau bugetul ţării. Măsura distrugerii holdingurilor avea mult mai multe conotaţii raportate la alte ţări care dispun de aşa ceva. În primul rând nu aveam asigurată forţa de muncă. De câte ori se dezvolta o ramură peste ceia ce era natural, era dezrădăcinată populaţia sătească prin câştiguri substanţiale la noile obiective şi obligarea lor să se profileze “la stat” în locuinţele “de la bloc”. Un alt rău formarea unei mase de oameni care evitau de regulă sarcinile obştilor satului său deoarece”el lucra la oraş”. Aşa s-a născut navetistul omul care a refuzat cultura atât cea din sat cât şi cea specifică oraşului. A devenit un fofilator universal, degrevat de ori ce cultură, de ori ce fel de obligaţii dar trebuia suportat fiind necesar noii industrii. Cu câtă dragoste şi hotărâre vorbeam de dispariţia hotarelor dintre sat şi oraş. Ce bine că nu s-au realizat aceste dispariţii. Dar ce poziţii au oameni, ce pondere au ei în masa populaţiei ţării. Actualmente populaţia orăşenească este cu câteva procente mai mare decât cea de la sat, şi de regulă aceste raporturi oscilau cu maximum 10% în favoarea unora s-au a altuia, dar dacă ne întrebăm care-i randamentul oamenilor satului în cultura rămână, constatăm că în cartea doamnelor; Laura Temian, Otilia Marinescu şi Ana-Maria Brezovski – Autori Maramureşeni, din 234 de autori cuprinşi în volum numai 42 s-au născut la oraş ceia ce este destul de evident că cine-i născut la sat şi a urmat cursurile primare în sat, este un om cu o pregătire psihologică superioară. Dacă cineva ar dori să desfăşoare acest ghem şi mai mult, ar observa că şi ponderea conducătorilor(directori, comandanţi, şefi de partide din oraşe) este tot în favoarea acelor care au cei şapte ani de acasă în satul de baştină. De aici automat se desprinde o mare întrebare; “De ce se promovează politica de distrugere a şcolilor săteşi?”Nu se vede oare că şcolile de la oraş cu dotările lor excepţionale au randamente mai mici ca o şcoală de cătun. Renunţăm la ce avem că-i mai bun să n-avem deloc. La şcolile de oraş singurele randamente mai mari a fost la pregătirea olimpicilor, dar poate că şi aici s-ar putea comenta dacă profesorii de la sat, ar formula ei problemele, pentru această întrecere de anvergură şi dacă numărul de elevi nu ar fii atât de mare în favoarea celor de la oraş. Treaba-i foarte serioasă deoarece un fost raion de pe timpuri (arealul fostului raion) a dat ţării 14 academicieni şi toţi erau fi de ţărani. De aici reiese că Ministerul Învăţământului are o menire de cinste de-a se ocupa şi de dezvoltarea culturală a populaţiei, şi chiar de problemele de morală, de participare activă în acest sens la producerea şi valorificarea moştenirii culturale prin măsuri certe. S-a făcut privatizarea coloşilor industriali, dar ce propuneri sunt pentru acei dezrădăcinaţi de la sate care n-au nici seviciu şi nici pământ şi care cândva erau ţărani. Poate duce spargerea industriei la spargerea oraşelor făcute sau dezvoltate pentru scopurile industriale?. Sau poate că problema nu mai este de actualitate, nu mai interesează pe nimeni ce fel de oameni se cresc şi se educă în România? Acestor probleme trebuie găsită o cale de permisivitate şi încurajate care să permită să se auto rezolve şi continuată politica de calitate şi randament a populaţiei. O ultimă ştire ne spune că aceste probleme ori nu se cunosc, ori se ignoră undeva sus de tot, deoarece o ordonanţă a Ministerului Învăţământului nu mai permite ca obiectul, lucrul de mână (actualmente educaţie tehnologică) să fie predat la clasele V-VIII de maiştri ci numai de ingineri. Parcă văd un şir indian de ingineri care “i-au” drumul satelor( pentru că din câte se ştie acolo nu sunt şi n-au fost ingineri numai unde erau CAP-uri). Deci încă o catedră pierdută la calitate pentru copiii satelor, faţă de multe altele care tot ei n-au dreptul să le obţină la paritate cu cei de la oraş.
E bine ca din când în când să mai gândim oameni buni!

(marţi, 12 august 2003)

Cine a trăit zilele de după război ar fi contrariat de cât de multă nepăsare există acum în aceste vremuri, în care dragostea – cuvântul cheie al Bibliei – ar trebui să fie trăită şi folosită la intensitatea maximă. Numai cine a reuşit să priceapă acest cuvânt sublim cunoaşte că acest lucru presupune mai multe îndatoriri decât drepturi. Poate de aceia este mai greu de iubit şi-i mult mai simplu să fi indiferent. Dar puţini ştiu că indiferenţa doare uneori mai tare ca ura ori chiar ca lovitura. Aceste lucruri nu ne tare apasă gândurile în tinereţe, când poate nici nu ştim ce coordonate trebuie obţinute ca să te poţi considera om. De curând am avut şi eu o experienţă şocantă cu un om. Spre stupoarea mea l-am întâlnit aşteptându-şi însoţitorul. Cred că vă daţi seama că era un nevăzător. L-am salutat, am pălăvrăgit puţin cu dânsul, când el mi-a pus o întrebare: „De ce nu mai sună ceasul din Turnul Prefecturii?. „Este defect”, i-am răspuns. „Păcat. Vezi noi nu vedem, dar cu toate că însoţitorii de regulă ne sunt rude apropiate, nu ne dau informaţii la fiecare pas despre cum se mai schimbă oraşul, sau ce este într-un anumit loc. După miros, după auz şi pipăit ne imaginăm lumea exterioară. Când mergea ceasul din Turnul Prefecturii, eu nu numai că ştiam cât este ora, dar ştiam şi unde mă aflu. Acum…
Am încercat să gândesc ca şi el. Mi-am văzut viaţa sumbră rău. După revoluţie,unii „patroni” le-au luat pâinea de la gură, confecţionând ei cutii din carton, perii şi alte repere care prin lege le erau destinate lor, acestor oameni foarte harnici care sunt nevăzătorii. Sunt încă multe meserii nepericuloase pe care le-ar putea executa ei, dar pe nimeni nu-i interesează acest lucru, să se apuce să le identifice operaţiile şi reperele pe care le-ar putea face dânşii în siguranţă.
Pe trotuarele din oraş nu pot merge, fie că sunt foarte distruse, fie că nu-ş ce comerciant şi-a întins taraba, fie că lipseşte un minim de balustradă pentru ghidarea paşilor lor în aceste spaţii. Poate o ţeavă subţire, poate o frânghie, ori ce numai să le poată indica drumul. La aşa ceva se pare că nu sunt de acord acei care-şi „odihnesc” maşinile pe trotuare. Semafoarele „pleacă” deodată cu maşinile şi au timpi scurţi de traversare. Dacă un anumit ciripit s-au un semnal muzical ar sesiza şi pe orbi „că-i liber” , le-am face un mare serviciu. I-am ajuta şi dacă am pune balustrade pe pereţii din blocuri, care să le mărginească paşii, dându-le o minimă independenţă. Acum nu-i mai vedem. Pe vremea răposatului îi uitam cu ziua la rândurile de la lapte, carne, sau pâine. N-au o bibliotecă acustică şi, dacă nu se ceartă cu nimeni, nimeni nu-i iau în seamă. Se poate face omeneşte posibil multe dacă am putea răspunde la o întrebare: „Cum poate ajunge un orb neînsoţit în parcul oraşului?!”
Dacă răspundem la această întrebare, atunci am gândit omeneşte !